Istvan era un băiat negricios, cu buze mari şi râs răutăcios. Era oaia neagră a străzii, exemplul negativ pe care ni-l dădeau mamele, fiecăruia dintre noi, acasă. Eram vreo zece-unşpe, de aceiaşi ani, şi Istvan. El era corcitură de ungur – ca şi mine, de altfel. Bunică-sa ieşea la poartă, îşi punea o mînă în brîu şi pe ailaltă căuş şi urla cât o ţineau bojocii, pe stradă în jos: „Istvan, heeeeeei! Istvan, heeeeeei, ghere hozo!“ El îi răspundea, româneşte, tare, să audă, că nu vine. Încet, o înjura în ungureşte, spre hazul şi invidia noastră, care nu aveam curaj să ne suduim genitorii. Într-un final, i se făcea foame şi se prelingea pe ziduri, în curte. Bunică-sa îl pedepsea şi îl încuia în beci, nemâncat, cu mâţele şi şobolanii. Istvan stătea acolo şi plângea. Nu putea împinge uşile grele de fier ale beciului, care se deschideau numai din afară. Îi era frică lui Istvan de întuneric şi de zgomotele care se auzeau în beci şi ţipa la femeia rea şi unguroiacă să îl scoată de acolo. A doua zi, ne spunea că nu îi fusese teamă pe bune, că jucase teatru să o impresioneze pe mă-sa mare, dar noi ştiam cu toţii că îi fusese frică adevărată. Seara venea tac-su de la birt, beat lemn, îl scotea de acolo şi îl bătea cu biciul cu care mâna caii. Îl bătea în curte, blestemîndu-l în ungureşte. Auzeam de la mine din curte ţipetele şi sudalmele alea cumplite. Îl bătea până obosea. A doua zi, Istvan era vărgat de dungi vineţii pe tot corpul şi umbla mai atent decît de obicei.
Tac-su era un ungur fioros, cu mustaţă. Mereu pe capra căruţei, şfichiuind caii. Ai lui Istvan aveau şi şaretă, o şaretă verde cu care plecau uneori, frumos îmbrăcaţi, acolo unde merg ungurii când se îmbracă frumos, cu haine verzi, de postav. Din cauza bunică-sii, toţi îi spuneam „Istvan hei“.
Istvan hei era singurul copil din sat care înjura de mama focului. Şi care fuma. Care făcea tot ce nouă, celorlaţi, ne era interzis. Acasă, cînd eram prinşi că am făcut ceva rău, dădeam vina pe Istvan. Istvan m-a învăţat. De la Istvan am auzit. Istvan a făcut, Istvan. Istvan m-a pus. Totdeauna Istvan.
Stăteam sub castanul din faţa porţii vecinei. O mînă de puşti. Istvan hei a zis, trăgînd cu sete din ţigară, că el ştie cum se fac copiii, că i-a povestit frati-su. Şi că ar trebui să ne arătăm puţele, să vedem că nu sunt la fel fetiţele şi băieţii. Nu era mai mare decît cu un an sau doi decît noi, dar îl învăţase fra-su. Încă nu crescuserăm destul ca să vedem diferenţele. Eram trei fete între băieţi, toate trei cu părul retezat scurt, cu trupuri nervoase şi slabe, neînmugurite încă. Eu am zis prima că îmi dau jos chiloţii, dacă şi-i dă şi Costel. Costel era de la oraş, venea numai în vacanţă şi era blond şi avea pielea albă, nu arsă de soare ca a noastră. Eram toate înamorate de el, desigur, bălai şi de la oraş cum era. Şi-a dat jos chiloţii. Avea două biluţe mici, puţin zbîrcite, şi o puţulică roz, ca o codiţă de căţel. Noi holbam ochii, de ne ieşiseră din cap. „Uite“, a zis, „ce pot să fac“. Şi a scos dintr-una dintre biluţele de piele ceva rotund şi tare şi galben, ca un gălbenuş fiert. Ni l-a dat să-l atingem. Arăta exact ca un gălbenuş fiert tare. L-am trecut toţi prin mîini, l-am pipăit, l-am mirosit, apoi i l-am dat înapoi lui Costel, să şi-l pună în teaca aia mică de piele adunată care îi atîrna în faţă, acolo unde eu nu aveam nimic.
Apoi a venit rândul meu. Mi-am dat jos chiloţii pentru exact o secundă, apoi mi i-am tras la loc. „Dar nu am văzut“, au protestat ceilalţi. „Şi ce, am zis ca mi-i dau jos, mi i-am dat.“
Apoi am fugit.
Petronela-i cu totul aici.
Citiţi şi
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
