Dacă și-ar uni cursurile toate râurile de lacrimi vărsate de femeile seduse și abandonate (nici măcar de la origini până în prezent, de-ajuns o unitate de timp aleator aleasă), ar trebui inventat un alt cod de inundații, pentru ca măcar o parte din cele rămase tefere să aibă timp să se relocheze, undeva, mai sus pe hartă. Să se salveze.
Fără să am mania generalizărilor, femeile sunt ca bobițele de mercur: zic că-s unice, dar au tendința de a se aduna rapid în conglomerate, mici comunități sectare: secta amantelor, secta nevestelor, secta eternelor îndrăgostite, secta nimfomaniacelor, a carieristelor, a bubulinelor-gospodine, a surorilor de caritate, a căutătoarelor de sine etc., etc.
Dintre toate, secta seduselor și ulterior abandonatelor e cea mai numeroasă. Nu știu dacă noi, femeile, avem în gene tendința de a ne preda cu arme și bagaje Casanovilor de tip nou, dar e un fapt deja stabilit că băieții buni nu ne atrag. Nu de la început și nu atât cât fustangiii, mincinoșii, lăudăroșii, cocoșii cu ouăle de aur, care stăpânesc cel mai bine arta dansului nupțial, dar aproape deloc spre nicio șansă pe cea a unei relații pașnice și de durată. Ori, ce oroare (pentru ei, nu pentru noi), a unei căsnicii.
Ne plângem că bărbații adevărați au devenit o rara avis și nu ne punem nici o amărâtă de secundă problema că poate noi om suferi de orbul găinilor, suferință perfect tratabilă, dealtfel.
Nu te naști victimă, victimă devii. Iar victimizarea e și ea o boală, care afectează sistemul imunitar, ca orice viroză netratată la timp și dusă pe tocuri.
Dintr-un orgoliu prost înțeles și dintr-o mândrie, prostească și ea, credem că e bine “să nu ne lăsăm”. Iar rezultatul este slăbirea rezistenței sufletești. Căderile vor fi din ce în ce mai dese, iar recuperarea din ce în ce mai improbabilă.
Diagnosticul de slăbiciune se pune diferențiat. E nevoie ca subiectul să fie urmărit pe o perioadă mai lungă de timp și să i se testeze reacțiile în funcție de împrejurări.
La categoria seduselor și mai ales abandonatelor nu cred că cineva poate adera de bunăvoie și nesilită de nimeni. Mai degrabă (de)cazi în ea.
Și, culmea, ajung acolo declarat puternicele, forțoasele, cele care nu stau să-și plângă de milă și trec iute mai departe, prin asta înțelegând “următorul”. Și următorul. Și următorul.
Ca și cum, răcit fiind, bolnav deja de pneumonie, te-ai arunca în copca săpată într-un iezer înghețat, în scopul de a te căli. Sau, cu falca umflată, ai sparge nuci în măseaua de minte, pe principiul “cui pe cui se scoate”.
Când bărbatul căruia i-ai permis să te prostească te abandonează pentru o altă femeie, mai stai un pic. Mai plângi un pic. Mai odihnește-te. Mai așteaptă.
Stima de sine e posibil să-ți fie zdruncinată și e normal să îți pui la îndoială feminitatea, atracția, nurii și toate celelalte calități cu care cealaltă, vezi, Doamne, e mai înzestrată de la natură ori știe să și le pună mai bine în valoare. E normal și să cauți validarea în altă parte, dacă în sânul proaspăt terminatei relații te-ai transformat în persona non grata.
Doar că nu de asta ai tu nevoie, cel puțin nu acum, nu imediat. Pe termen scurt ai nevoie să-ți epuizezi toate lamentările. În fața oglinzii, a celei mai bune prietene, în poala mamei, a surorii, nu contează, bărbat să nu fie și potențial amant. Bărbații nu suportă să șteargă nici lacrimile provocate de ei femeilor, dar să le mai consoleze și pentru pierderea altor masculi din haită. Dacă o fac, au un scop și acela nu e milostenia.
Știu că palmaresul bogat al unora ne poate crea complexul cunoscut drept: “Ce are ea și eu nu am?”
Dar poate că ar trebui să schimbăm puțin perspectiva, poate că tocmai ce “nu avem” ne validează.
Nu avem nesiguranța de sine care să ne determine să facem compromis după compromis.
Nu avem naivitatea de a mai crede că orice broscoi pupat în bot și strâns la piept se poate transforma miraculos într-un prinț.
Nu (mai) avem tendința păguboasă de a ceda în fața vorbelor găunoase, meșteșugit învârtite de vreun profesionist al elocinței.
Bărbații buni există, sunt printre noi. Dar tocmai fiindcă sunt atât de buni, ei nu profită de femeile în derivă. Mulți dintre ei au pățit-o și ei și știu, recunosc semnele crizei, simptomele bolii, pericolul contagiunii. Și se țin deoparte, mai așteaptă puțin. Te mai așteaptă. Ia-o mai încet, că nu fug nicăieri!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
