“Nu-l lua, mamă, că nu-i bun de însurătoare. Mai lasă-l să se coacă.”
Așa îi spusese soacră-să, când venise cu ea de mână să-i spună că, gata, s-a hotărât, pe ea o vrea.
Mai avusese iubite, unele chiar mai mari decât el. Nu cu mult, cu un an, doi, dar la vârsta aia conta. Fetele dau mai repede în pârg, semnele care le transformă din fetițe în femei sunt mai vizibile: sânii înmuguresc, coapsele se rotunjesc, pe la 14-15 ani arată ca niște amfore subțiate la mijloc. Băieții, ciolănoși, cu glasul în schimbare, cu trei tuleie răzlețite prin bărbia pestrițată de coșuri, într-adevăr nu-ți inspiră nicidecum o falnică bărbăție. Totuși clocotesc și-n venele lor hormonii, statorniciți pentru reproducere încă de la facerea embrionului.
Măcar de gândul însurătorii l-ar fi împintenat cu una mai de háznă. Dar îi abătuse pe-o amărășteancă, de nici nu se clintea talerul pe cinghel sub greutatea ei. Când o vedeai așa prăpădită, ca o păsărică, te gândeai că nici minte n-o avea prea multă. Și cum să aibă, dacă-l alesese pe el, altă nevoie?
Adevărul e, se gândea ea după ce se adunaseră anii și-i mai împliniseră pe amândoi, și la minte nu doar la trup, că femeia, maică-sa, avusese dreptate. Dar doar pe jumătate: nu fusese el copt de însurătoare atunci, dar și să-l fi așteptat, ar fi așteptat degeaba, că tot crud ar fi rămas. Era dintr-un soi de aluat care nu se poate deforma nici în forjă.
Și totuși făcuseră casă împreună. Cum-necum, n-ar zice că i-a fost ușor cu el. Dar nici prea greu. Despre bărbați se spune că rămân toată viața lor niște copii mari. Asta nu-i decât parțial adevărat. În marea majoritate a cazurilor copilăria bărbaților înseamnă nesăbuință, înseamnă aplecare către viciu, slabă rezistență la influențele din afară. În cazul lui, cu totul și cu totul special, a însemnat generozitate și candoare.
Foto: Costică Acsinte
“De nu eram eu, îți mâncau câinii din traistă”, îi mai spunea câteodată, cu parapon. Prea și-ar fi dat și cămașa de pe el și nu întotdeauna cui ar fi meritat. Ar fi putut spune chiar invers: toți profitorii își făcuseră cuib pe lângă casa lor.
Numai că bunătatea lui nu fusese niciodată neam cu prostia. Știa cine-i sunt abonații la îngăduință, și ce? Lasă-i, să creadă că l-au fraierit. Lasă așa, treacă de la el. Pentru loviturile sub centură altă instanță să le hotărască pedeapsa. Oricum, până la un sfârșit, fi-vom toți o apă și-un pământ, doar faptele vor mai rămâne în urma noastră, bune sau rele. Iar el le alesese pe cele bune. Sau ele îl aleseseră pe el.
Dacă i-a fost teamă de ceva, i-a fost de dragoste. Când doar citești în cărți și mai ales când îi auzi pe alții vorbindu-ți despre ea, parcă ți-ai dori-o și parcă totuși n-ai vrea. Parcă ai aștepta să ți se întâmple și parcă ai bea o pastilă, o licoare, ceva care să te apere împotrivă-i. De ce ți-ai dori o boală atât de perfidă, încât să-ți dea peste cap toate funcțiile și să rămâi cu sechele ireversibile, sufletești mai ales, pentru tot restul vieții? Probabil fiindcă toți cei care îți vorbesc despre lungul lor drum, un drum al vieții și al morții prin cenușa deșertăciunilor, doar când își amintesc despre iubirile lor se însuflețesc. Leapădă haina cenușie a resemnării, li se încețoșează privirea, de parcă scrutând trecutul o altă lume își crapă porțile cu zgârcenie, o lume ce trebuie privită cu ochii mijiți, cum privești spre zare.
După ce o trăiești, în schimb, sigur n-ai mai vrea. Odată liniștite apele, seninul acela venit parcă după o neagră furtună, nu l-ai mai vrea tulburat de niciun alt dor.
I-a fost foarte teamă o vreme că s-ar putea îndrăgosti încă o dată, de-un altul. Știa atât de bine că atunci nimic n-ar mai fi putut-o îndupleca. Că ar fi trebuit să plece ca trasă de-un fir nevăzut, ca sub puterea unui blestem. Și i-ar fi părut atât de rău, pentru toți anii petrecuți împreună, pentru fărâma aceea de viață a lor, risipită precum cenușa unui mort dintr-o urnă spartă.
L-a temut și pe el, să nu se lase ispitit de alte trupuri, dar în fața acestui gând se oprise întotdeauna ca în dreptul unui zid înalt și gros: cu neputință de imaginat ce s-ar putea afla dincolo de el.
Pesemne cuibărită în plexul solar, roi de fluturi cu aripi grele, miez dulce însămânțat de fruct oprit, zbatere de pleoapă deschisă spre sine și ferecată oricui altcuiva, dragostea-i una. Tânără și crudă mereu, ca-n zilele dintâi, până în cele din urmă.
Pe Marilena o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
