O femeie goală este aceea care umblă cu inima la vedere. Şi tot goliciune trupească se cheamă şi asta. Numai că sunt două feluri de trup: ăla de din afară şi necunoscutul, lăuntricul, cu viscerele lui ştiute şi nevăzute.
Pe femeia asta care-şi poartă nuditatea din vorbă-n vorbă, scrisă cu cerneală roşie – ce nu-mi stă mie bine cu eufemisme precum „cerneală“, dar n-am voit să fiu dramatică –, o citesc, text cu text, din decembrie, de când cu notoria casieriţă. Ba nu, de dinainte, de când am intrat pe blogul ei, la-ntrebarea cuiva dac-o ştiu, dacă-mi place cum scrie. Am intrat şi-am citit o propoziţie. Pe prima. Mi-am zis: „Aha, muierea asta chiar scrie!“. Că, nu ştiu dacă v-am mai spus, dar cititor mai crunt decât mine nu cunosc. Ca să-mi placă mie cu adevărat o scriitură, apă tre’ să fie… mi-nu-na-tă. Când scrisul cuiva suportă grade de comparaţie, aia-nseamnă că nu-i cu totul pe inima me.
Petronela Rotar îşi face, când scrie, o crestătură-n buricele degetelor dreptei. Aşa trebuie să fie, că numai aşa ajung hematiile s-alerge drum nou în cel care citeşte. Oricine ar fi el. Oriunde-ar fi. Undeva. Şi-acesta-i luminişul care de-acum se cheamă volumul ei de debut, O să mă ştii de undeva. Apărut, de-o săptămână, la editura Herg Benet.
Probabil v-aţi obişnuit că nu povestesc niciodată cărţile despre care scriu. Ei, de data asta nici n-aş avea cum, chiar dacă aş vrea. Pentru că Petronela a scris poveme. Da, da, n-am greşit: po-ve-me. Adică, aşa cum spune Iulian Tănase, poveşti-poeme. Şi n-o să vă citez niciunul, iar asta nu pentru a vă frustra, ci fiindcă această carte e concepută din capilare care hrănesc o geografie variată şi alcătuiesc un organism. Iar ele se fac mari, din ce în ce mai mari, mai vârtoase, mai… aortice. Cum aş putea eu denuda o venă, numai ca să vă demonstrez că am dreptate? Nu, n-o s-o fac, pentru că scriitura Petronelei este cea a iubirii şi-a bunătăţii, iară astea două se fac dimpreună-ncredere, iar, mai departe, credinţă.
Aşa c-o să mă credeţi pentru că şi pe voi vă ştiu de undeva, din locul ăla paradiziac pe care, la rândul vostru, îl ţineţi mereu deschis, locul ăla bun în care primiţi cuvintele ei şi le faceţi cuvintele voastre, inima aia în care trăiţi zbaterea ei şi-o faceţi zbaterea voastră, din sângele ăla dulce în care alergaţi bucuria ei, făcând-o bucuria voastră.
Undeva nu e un loc, undeva eşti tu, undeva e ea, undeva sunt eu – oameni care-mpărtăşesc o lumină. E ofranda ei pentru viaţă. Din care ne-nfruptăm şi noi. Nu, nu din viaţa ei, vorbim despre literatură aici, nu despre declaraţii, să nu uităm nicio clipă slova, ci din ofranda ei. Iar pentru asta-i mulţumesc. Şi tu?
Cartea poate fi comandată aici.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
