Anul trecut, trecând pe lângă o reclamă stupidă la cauciucuri, prietenul meu, nord-american importat temporar şi repetat în România, a explodat. O domnişoară îşi prezintă posteriorul, sprijinindu-se galeş de o stivă de anvelope. O situaţie absurdă, comică, tragică în acelaşi timp. Apoi, privind la ştirile meteo, a remarcat decolteurile. Adânci. Tivurile fustelor. Prea sus. Şi în final, făcând ce face orice bărbat când îi laşi telecomanda pe mână, dă peste o emisiune de noapte, pestilenţială, şi cele două “asistente”, mai penale decât doamnele de pe centură. A explodat pentru că vede în România un comportament submisiv, de obiect sexual, care trece cu mult graniţa nevoii de protecţie.
Româncele au obţinut egalitatea cu bărbaţii, fie că o ştiu, fie că nu. Chiar dacă vor să se mărite şi să aibă copii, sunt foarte capabile să aibă, doar ele, grijă de familie. Admirând femeia română cu sacoşa în mână, care se duce zece ore pe zi la biroul ei şi la jobul ei important, apoi fuge la supermarket ca să cumpere ce lipseşte în casă şi se repede în cratiţe ca să sfârşească în braţele domnului din dotare, dacă acesta doreşte, prietenul meu se miră de câte ori îi mulţumesc că a sărit din pat să îmi aducă telefonul, îmi face un cocktail bun după o zi grea sau pune de ceai pentru amândoi. Îşi calcă singur cămăşile şi mă aşteaptă, răbdător, să mă trezesc din somn ca să îmi spună că un sandwich e suficient. Este uluit că noi chiar lucrăm şi revoltat că nu avem mai mult timp să stăm cu copiii, încredinţaţi unui străin, unui bunic sau un educator de grădiniţă.
Dacă bărbaţii români ar petrece mai mult timp cu copiii lor, ar înţelege că trebuie să tacă şi asculte ce se întâmplă. Există tot conţinutul ăsta emoţional pe care femeile îl pot auzi, dar bărbaţii nu îl dibuiesc şi nici nu ajung la el. Atent la fiecare gest şi mişcare, mă vede când urmăresc un tip care arată bine şi se amuză pe seama mea, într-un fel detaşat şi liniştit, care nu are nimic de-a face cu cunoscutele gelozii ale unor tipi locali, prea dese şi prea intense, pe care le cunosc prin intermediul clientelor care mi-au aterizat pe canapeaua de consiliere. Ceea ce predică, şi face: este atent la decriptări, într-un fel pe care eu, una, nu l-am văzut decât la femei. Ceea ce face ca totul să decurgă foarte, foarte lin.
Capacitatea lor de a comunica în afaceri se manifestă pentru că reacţiile lor instinctive sunt mai ancorate decât ale bărbaţilor. Ele văd în afara cutiei, pentru că nu sunt prinse în cutie. Nu subscriu la normele de business, ci la ce merge şi la ce nu. O întreagă comunitate de business se uită acum la emoţie şi inspiraţie ca instrumente de relaţionare, motivare şi leadership. Diferenţa, din experienţa mea, este că bărbaţii sunt foarte concentraţi pe ţinte, pe când femeile sunt extrem de atente la context. Unul dintre motivele pentru care predic necesitatea prezenţei ambelor sexe în consiliile directoare: dacă el e CEO, musai ca ea să fie VP. Sau invers. Pentru că performanţa vine din combinaţia asta de stiluri şi competenţe, care presupune prezenţa ambelor tipuri de abordare. Am văzut consilii exclusiv feminine care au dat-o grav în bară, iar de board-uri masculine e plină piaţa. 🙂 Tes-to-ste-ron! Tes-to-ste-ron! se aude, într-o şoaptă asurzitoare, în fiecare şedinţă. Doamne fereşte să auzi Es-tro-gen! Es-tro-gen!, că am văzut şi din astea. Zău că tare bine e când yinul şi yangul vin împreună în sala de conferinţă.
Femeia a învăţat să conducă o întreagă familie, dar bărbaţii au învăţat doar să conducă alţi bărbaţi. Ei deţin doar 50% din problemă, adică ceilalţi bărbaţi, zice bine omul meu. Şi cred că talentul unei femei e să îşi înveţe colegii şi superiorii, din nou, dacă au uitat-o în ultima lor vânătoare pentru nu ştiu ce marcă de maşină, GPS, barcă sau ceas, că important este cum faci lucrurile, nu doar ce faci.
70-80% din toate cheltuielile sunt făcute de femeie, pentru că ele ştiu cel mai bine ce e nevoie, ce trebuie. Aici, dacă nu aterizasem suficient prin business, am plonjat de-a dreptul în marketing. Nişte prieteni buni au făcut o oarece cercetare care s-a şi plimbat prin piaţă, se numea Femeia ca target. Puterea tăcută, care poartă lip gloss şi ciorapi cu jartieră autocolantă, stăpâneşte major portofelul de familie şi, începând cu BMW, mega criticat pentru rotunjirea formelor rechinului şi pierderea semnăturii vizuale a unui automobil agresiv, marii producători au început să înţeleagă că el cumpără motorul şi ea cumpără look-ul. Că el o să îmbrace o pereche de pantaloni şi ea o să spună că nu se vede bine din spate. Că mâncarea, cosmeticele familiei şi farmacia sunt dominate de alegerea femeii, fie că vorbim de lista de cumpărături, în proporţie covârşitoare scrisă de ea, fie de destinaţia de vacanţă.
Clubul bărbaţilor români a fost invadat de femei 🙂, care, dintr-o clipire, pot dezarma imediat un bărbat. Şi ei ştiu asta. Ele au o grămadă de instrumente la dispoziţie: fuste, tocuri şi parfum, iar bărbaţii pot să vorbească doar despre whisky şi fotbal. Prin petrecerile cu ştaif, mă uit la ele, cu rochiţele lor de marcă, după ce au lăsat o grămadă de bani la coafor, cum stau aşezate, cumincioare, la o masă mai mare şi vorbesc despre şcoală şi copii, în timp ce ei domină adunarea cu mâna în buzunar şi discută despre următoarea investiţie. Apoi, înapoi.. acasă. Liniaritatea se multiplică, ea îl ascultă şi, dacă el ştie, şi mulţi ştiu, o să îşi asculte şi el consiliera chiar acolo, în bucătărie sau în dormitor.
Pentru femei, nu e important cine câştigă jocul, ci doar că îl câştigă cineva. Testosteronul nu are nicio şansă în faţa estrogenului. Bărbaţii români nu au fost înţărcaţi încă. Ştiu că vorbele acestui bărbat care traversează un continent şi un ocean ca să mă vadă, iar şi iar, vor înfuria cultura masculină locală, dar, dacă stai să te gândeşti, el se plasează într-un loc în care am văzut puţini români: acela de Putere, de Sprijin şi de Afirmare tăcută a calităţii de bărbat, lucru care, comparat cu lăudăroşenia adolescentin-masculină de pe la noi, pare ciudat. Lui nu îi place să intre primul în restaurant, pentru că, spune el, simte că nu arată respect faţă de femeia pe care o însoţeşte. Şi mă priveşte cu evidentă bucurie, iar şi iar, când fac lucrul pentru care, în altă viaţă am divorţat: am succes şi scriu facturi. 🙂 Competiţie? Da, fireşte, există. Dar e dincolo de ego, pentru că am ajuns să ne provocăm pentru a cataliza ce avem noi mai bun.
Parteneriatul, văzut de dincolo de Atlantic, de pe Coasta de Vest, arată altfel decât am văzut noi prin casele mamelor sau bunicilor. Şi îmi place la nebunie chestia asta. În definitiv, parcă se spune că o relaţie adevărată e aceea care îţi arată potenţialul tău şi te ajută să te descoperi ca să îl atingi.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Andropauza (menopauza masculină)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
