La 30 de ani de la fuga din România, scriitoarea Claudia Moscovici a revenit la București (însoțită de tatăl său, matematicianul de geniu Henri Moscovici), pentru lansarea romanului „Velvet Totalitarianism”. Cartea care a sedus critica americană, înregistrând și recorduri de vânzări pentru categoria romanelor est-europene, a apărut la Editura Curtea Veche cu titlul “Între două lumi”. Volumul, recomandat de istoricul Adrian Cioroianu, criticul literar Alex Ştefănescu şi de regizorul Stere Gulea, este promovat de materiale audio şi video realizate de Andy Platon şi Claudiu Popa.
Postromantismul este revolta sa împotriva formelor abstracte și a limbajelor ermetice, în general împotriva barierelor ce rețin în cercuri exclusiviste un bun cu vocație democrată: esteticul. Sunt câțiva ani de când promovează acest curent în Statele Unite, în încercarea de a „readuce pasiunea și dragostea înapoi pe pământ”, dar mai ales în artă, o zonă care și-a luat în râs dimensiunea sensibilă o dată cu epoca militantismului civic. Claudia Moscovici, care a predat până de curând filosofie, literatură şi istoria artei la Boston University şi la University of Michigan, a revenit în România natală pentru prima dată după 30 de ani de când părăsea țara. O cerere de reîntregire a familiei, executată de autoritățile de la București după intervenția personală a primului cosmonaut american, John Glenn, pe atunci senator de Ohio. Și o plecare cu multe explicații, repetate în interogatoriile celor de la Securitate. A păstrat toate amintirile de atunci și le-a adunat într-un roman care face vogă în Statele Unite, “Velvet Totalitarianism”, o carte lansată și în România, sub titlul „Între două lumi”. Are puțin mai mult de 40 de ani, dar pare o fetiță. „Lipsa de maturitate mă ajută!”. O spune trăgând cu ochiul către tatăl ei, Henri Moscovici, un matematician genial de o modestie cuminte, care menționează doar cât să-și pună poveștile în context câteva „date de CV”, cum ar fi doctoratul în matematici, anii de cercetări la Paris, cele trei decenii de cercetare ca profesor la Ohio State University din America sau stagiul de doi ani, între 1978 şi 1980, la Institutul de Studii Avansate de la Princeton, din New Jersey. “Adevărul este că matematicienii pot conversa în voie doar între ei sau, în cel mai rău caz, cu fizicienii” – o spune râzând și dovedește ceva răbdare pentru a pune încă o dată în cele mai simple cuvinte o parte din înțelesul cercetărilor sale legate de teoria grupurilor necomutative. Trece prea ușor cu vederea importanța unei gândiri pur abstracte, listând alte forme de inteligență, poate mai importante. A venit în țară pentru fiica lui, iar ea explică, într-un interviu acordat catchy.ro, câteva din poveștile familiei cu nume atât de rezonant, de la legăturile cu personalități mondiale ca Serge sau Pierre Moscovici, până la detaliile unei traume de demult: fuga din România lui Ceaușescu.
DEB: Moscovici – un nume cu rezonanță. Aveți legături de rudenie cu profesorul de Serge Moscovici, fondatorul psihologiei sociale moderne în Europa, implicit cu fiul său, fostul parlamentar european raportor pentru România, Pierre Moscovici?
Claudia Moscovici: Legătura de rudenie este îndepărtată. Nu i-am cunoscut personal pe niciunul dintre aceștia. Sigur, am fost curioasă să citesc cărțile de psihologie socială scrise de Serge Moscovici, dar niciodată nu mi-am propus să-i întâlnesc. În momentul în care Pierre Moscovici a fost în prim plan politic, activitatea lui a trecut aproape neobservată pentru mine, în măsura în care sunt interesată doar de istoria politică și urmăresc foarte puțin politica actuală. Am studiat în Franța vreme de un an, dar mă concentram asupra relației cu cei care-mi erau profesori, ca Julia Kristeva sau Genevieve Fraser, care face istorie politică… Nu în ultimul rând, nu m-aș putea imagina în situația de a căuta pe cineva spunându-i “ești faimos, iată-mă, întâmplător purtăm același nume”… Ar fi așa, ca și cum ai urmări un star rock. Spui că ești rudă foarte îndepărtată cu cineva care face muzică, te duci acolo și pari un gruppie. Nu m-am gândit niciodată să-i caut. Nici în familie nu s-a vorbit prea mult despre asta, mai ales că toate rudele mele din familia Moscovici se află în Israel acum. Cea mai mare coincidență este, însă, că în ultimii patru ani am studiat psihologia pentru un al doilea roman, pe care-l voi lansa spre finalul acestui an și care urmărește istoria unui psihopat. Cartea se va numi “Seducătorul”. Am studiat psihologie patologică pentru asta, iar psihologia socială este destul de aproape… dar tot n-am făcut conexiunea personală…
DEB: Cartea “Velvet Totalitarianism” a fost lansată și în România, după ce a fost primită cu entuziasm de critica americană. Care sunt amintirile pe care ți-ai construit povestea?
CM: În anii ’80 locuiam în București, într-un bloc gri și trist din Drumul Taberei. Tata era deja matematician cu reputație internațională. Gândul de a emigra a devenit presant în momentul în care a înțeles că nu va mai putea participa la conferințele internaționale. Nu era o presiune direcționată asupra familiei noastre, ci pur și simplu Cortina de Fier începuse să se închidă din ce în ce mai mult. Pentru el asta însemna o sinucidere intelectuală. Fusese trasferat la institutul Henri Coandă, unde director era Zoia Ceaușescu, iar ea i-a aprobat câteva ieșiri în străinătate. La una dintre acestea a hotărât să nu revină… O dată ajuns în Statele Unite, a cerut întregirea familiei. Aveam 11 ani și rămăsesem cu mama în România pentru a înfrunta doi ani de incertitudine și de tortură psihologică. Din America, tata a folosit orice i-a stat în putere pentru a pune presiune pe autoritățile de la București. În cele din urmă a acceptat postul de profesor la Universitatea din Ohio, unde lucrează și acum, având în schimb promisiunea senatorului John Glenn că va cere autorităților de la București să aprobe cererea de întregire a familiei. Dincolo de a fi un senator american, John Glenn era faimos pentru meritul de a fi fost primul american – și cel de-al treilea om din lume – care a zburat în Cosmos. Între timp, mama era invitată la sesiuni de interogatoriu la București, unde i se spuneau verzi și uscate. Nu era tortură fizică, era tortură psihologică, un fel șantaj, i se spunea mereu că nu o mai iubește soțul, că a părăsit-o, că cel mai probabil este acum cu alte femei și că este un bărbat iresponsabil dacă a fost în stare să-și lase familia deși nu avea certitudinea că o va mai putea reuni vreodată. Sigur, aceste lucruri au destabilizat-o pe mama, dar nu în sensul dorit de ei. Pur și simplu i-au sporit teama că nu vom izbuti, că aceste presiuni ar fi fost un semn că Securitatea nu ne va lăsa să plecăm. Intervenția lui John Glenn a decis lucrurile. Îmi amintesc o scenă puternică de atunci. Și foarte comică totodată. În cele din urmă, după doi ani de străduințe, ne-am reîntâlnit cu tata, pe aeroportul San Francisco. Tatăl meu și cu mine suntem puțin pierduți în viața practică, total aerieni, ne descurcă întotdeauna mama. Tata ne căuta cu ochii pe aeroport, uitându-se permanent în altă parte. Mama, o fire practică n-a găsit altceva să spună decât “tâmpițelule, suntem aici”. O spusese cu dragoste. Dar m-a distrat, pentru că, totuși, nu se văzuseră de doi ani…
DEB: În ce măsură povestea este autobiografică?
CM: Am toate aceste amintiri pentru că le-am păstrat cu multă grijă. Șocul plecării și dezrădăcinarea, despărțirea de bunici și de verișori, de școala în care aveam atâția prieteni, șocul, deci, a fost așa de mare încât am avut grijă să păstrez totul, așa cum un fluturaș este prins într-o pânză de păianjen. Psihologic, nu voiam să mă dezrădăcinez complet, nu voiam să pierd tot ce am trăit în țară. Cartea este ficțiune, dar împănată cu multe date autobiografice. Radu, unul dintre personajele principale, este pur fictiv, pentru că eu nu am frați sau surori. L-am integrat pe el în poveste pentru intriga cu spioni. Trebuie să spun acum că am citit mult pentru a realiza intriga cu spioni, de la cărțile Robert Ressler, care a scris foarte mult despre CIA, până la Pacepa sau Tismăneanu. Am citit multă istorie politică română, probabil am mi-au trecut prin mână peste o sută de cărți în total. Lucrul la această carte mi-a luat zece ani, în primul rând pentru că eram profesor universitar și asta presupune puțin timp liber, apoi pentru că aveam deja doi copii… În povestea Irinei, cel de-al doilea personaj principal, sunt multe elemente reale din viața mea. Iar partea referitoare la cuplul Eva-Andrei se bazează pe poveștile părinților mei.
DEB: La lansarea cărții dvs, la Institutul Cultural Român, alături de dl Adrian Cioroianu se află și regizorul Stere Gulea, a cărui familie a avut de suferit, de asemenea, în perioada comunistă, și care, ulterior, s-a implicat în cercetarea istoriei recente, prin producții ca “Piața Universității” sau foarte recentul “Fenomenul Pitești”, realizat în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Având în vedere interesele comune, există deja și proiecte împreună?
CM: Lucrez în prezent la scenariul pentru un film pe care regizorul Bernard Salzman urmează să-l facă după cartea mea. Am scris puțin, cam 25 la sută, dar cartea este, oricum, foarte cinematografică, am scris-o ca și cum aș fi văzut un film, așa că lucrurile vor merge bine în continuare. Salzman și-ar dori, după ce acest scenariu va fi finalizat, să cunoască oameni de film din România și Franța, cu care să colaboreze pentru realizarea acestui proiect. Oricum, o bună parte din poveste trebuie filmată în România. Sunt prietenă cu regizorul Vali Hotea, care a studiat cu Stere Gulea, și el ne-a făcut cunoștință.
DEB: Printre alte performanțe, Bernard Salzman a fost nominalizat la premiile Emmy pentru seria tv “My past is my own”, făcută pentru CBS. Cât de ușor este să prezinți un scenariu unui profesionist cu un astfel de palmares?
CM: Pur și simplu mi-a citit romanul. Cartea se vinde foarte bine în America, mai ales în comunitățile de români, dar sunt și alții care o cumpără. Culmea este că romanul meu se vinde cel mai bine în Australia, dar asta cred că se întâmplă din cauza numărului mare de emigranți români. Salzman a citit povestea și m-a căutat pe LinkedIn. Abia am descoperit rețeaua asta, acum câteva luni, dar sigur este o invenție extraordinară. Ne-am găsit, rapid, nenumărate puncte commune. Salzman este și el evreu, și el a emigrat, mai întâi în Israel, apoi în America, avem experiențe comune și multe afinități personale și a rezonat. În plus, eu sunt critic de artă, el este artist. A scris un scenariu aproape cehovian pentru Mihaella, eu i-am făcut critica. Pentru filmul pe care am decis să-l facem urmează să găsim banii, sunt necesari mai bine de trei milioane chiar și pentru un film independent. La distribuție nu m-am gândit încă, dar, de când am ajuns în România, am întâlnit o mulțime de actori talentați și mi-am permis chiar să-i fac unele sugestii. Începând cu cei care au lucrat la filmul de prezentare făcut de Claudiu Popa, sau cel al lui Vali Hotea, despre viața în România comunistă, numit “Roxanne by the Police”, care este foarte asemnănător ca temă cu povestea mea. Deși poveștile sunt asemanatoare, nu suntem în concurență, avem intenția să ne ajutăm unul pe celălalt.
DEB: Se vorbea despre felul în care, după 20 de ani, producțiile artistice românești se depărtează de temele comuniste pentru a se alinia unor problematici globale…
CM: Nu cred… Se pune aceeași întrebare legată de cărțile referitoare la Holocaust. Dezastrul antisemit, epoca post-stalinistă, care n-a fost așa de violentă, dar a fost ucigătoare psihologic, acestea toate sunt subiecte nemuritoare. Trebuie transmis permanent un mesaj și asta nu pentru a nu le uita tinerii, pentru că tinerii le uită. Ci pentru că sunt atât de importante, pentru că au fost atât de devastatoare, pentru că noile generații nu trebuie să le mai trăiască. Sigur, mesajul trebuie recreat mereu pentru generația ta. Reînnoiești istoria. Nu cred că este vorba de depășirea unei traume sau de o exorcizare prin artă. Asta a fost o criză imediat după ’89, când au apărut atâtea cărți cu mărturii, volume autobiografice, fiecare a vrut să ia cuvântul, să facă o declarație publică. Să ne gândim la succesul unor filme contemporane despre despre unul ca Eichmann sau despre cei care făceau experimente medicale pe copiii evrei. Sunt mii de cărți despre Holocaust, dar regizorii recrează modern acea epocă. Nu este vorba de a depăși o traumă, ci de a transmite fiecărei generații ceva ce, dacă ar fi uitat, ar lăsa loc altor forme de totalitarism.
DEB: Cât de exotice sunt pentru americani poveștile din comunismul românesc? Ce înseamnă mai exact că volumul tău este best-seller?
CM: Din păcate, pentru americani este aproape irelevant comunismul românesc. Era relevant în epoca Războiului Rece, dar acum real interesați de acest subiect sunt doar spionii sau istoricii. Pentru a oferi acum publicului o asemenea poveste, trebuie să faci intriga relevantă prin alte mijloace, unul dintre acestea fiind drama umană. Americanii sunt literar obsedați de fantastic, de cărți ca Harry Potter, Twiligt… Cu excepția intelectualilor, nimeni nu cumpără altceva. Asta se crează, deci, și în film, și în literatură. Pentru a vinde un altfel de subiect, ai nevoie de dramă umană, care e universală. Așa cum se întâmplă în “The Life Of Others”, transformi un subiect politic într-un subiect dramatic. Am reușit să vând foarte bine povestea mea. Desigur, în America sunt două feluri de best-selleruri. Genul Harry Potter – care se vând în milioane. Asta nu se întâmplă în mediul literar, unde vânzările se măsoară pe domenii. Cartea mea a fost un best-seller la categoria “Eastern Europe”.
Citiţi şi
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
