Când Marele Vrăjitor Gandalf a fost întrebat de ce l-a ales, dintre toți hobbiții pământului, pe cel mai (aparent) nevolnic să fie parte a măreței aventuri, acesta a răspuns: “Pentru că îmi dă curaj”. Un altfel de a spune: “Dacă el poate, dacă el va reuși, înseamnă că visul meu nu e unul zadarnic, nici nerealist.” Ori, dacă vreți, că în ranița oricărui soldat stă pitit un baston de mareșal.
Și nu era vorba doar de un hobbit, întreaga campanie fusese pusă la cale cu o adunătură de… pitici. Pentru a dovedi puterea celor mici, atunci când se adună. Pentru a demonstra că nu trebuie să-l nesocotești niciodată pe cel de lângă tine, apreciindu-l după statură. Că puterea de a schimba lumea și de a-i răsturna rosturile nu stă în magie, ci în gesturile mărunte, de zi cu zi, în omenie, în idealism, în cutezanță și, de ce nu, uneori chiar în inconștiența de a te arunca într-o aventură pentru care îți poate părea că nu ești deloc pregătit.
Apropo de staturi uriașe și vorbe marunte…
Iacă, d-nul Iohannis, candidat la președinție, cum își justifică averea: “Alții au investit în copii, în educația lor, eu am investit în imobiliare”.
Sunt printre ultimii oameni de pe lumea asta care și-ar condamna semenii care nu au copii. Indiferent care ar fi motivul: că n-au putut sau că n-au vrut. Ani la rând m-am autoflagelat pentru faptul că nu pot rămâne însărcinată ori că nu pot duce la bun și fericit sfârșit o sarcină. Cei foarte apropiați mie, m-au înțeles, ajutat și încurajat. Chibiții au comentat și judecat strâmb. De la un punct nici nu m-am mai simțit datoare să explic experiențele (și aș putea spune chiar experimentele) dureroase și traumatizante prin care am trecut, până să-mi țin fetița în brațe. Nici după aceea n-am fost scutită de alte înțepături și îndemnuri “binevoitoare”, cum că ar trebui să mă gândesc “să nu-mi las copilul singur pe lume”, că “un copil nu-i copil”, numărătoarea începe de la doi în sus.
Le-am dat dreptate în sinea mea și în adâncul sufletului meu m-am simțit prost, m-am simțit lașă și egoistă că nu am reușit să îmi adun forța fizică ori morală pentru a lua calvarul de la capăt, neștiind dacă voi mai putea aduce pe lume un al doilea copil la fel de sănătos, de frumos, de bun și de deștept ca primul. Între timp anii au trecut și “de la sine” nu s-a întâmplat, barza a refuzat oferta dulce care n-a lipsit niciodată de pe pervazul ferestrei.
La fel cum am procedat și înainte de a avea copilul, mi-am ostoit dorul de maternitate iubind toți copiii care mi-au ieșit în cale. Cât despre “investiții”, am investit sufletește, fără să mă gândesc vreodată sau să-mi fac un calcul câți bani m-ar fi “costat” un al doilea copil și în ce fel îi pot economisi pentru a profita de ei numai și numai în folosul meu.
Dacă domnul Iohannis ar fi spus că viciul lui a fost achiziționarea de case și terenuri, spre deosebire de alții ca el, care și-au prăpădit finanțele pe sex, drugs and rock and roll, aș fi mustăcit și mi-ar fi devenit simpatic. Pe când așa, tot potențialul meu de simpatie și de încredere s-a dus pe apa Cibinului la vale.
Poate că în mitologia urbană D-nul Iohannis o fi neamțul capabil să ne spele imaginea în ochii Europei. Dar în ochii mei, cam prezbiți de vârstă și obosiți de lectură, mie, impozantul domn începe să-mi semene mai degrabă cu un troll.
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
