“In Italian, a belladonna is a beautiful lady; in English, it’s a deadly poison.” (Ambrose Bierce, scriitor American)
Vara aceasta, “tendinţele” în materie de vacanţe au avut două ţări europene ca inspiraţie şi destinaţie: Franţa, cu a sa Côte d’Azur, şi Italia cu, bineînţeles, Toscana. Nu ştiu dacă în spatele acestor alegeri se regăseşte o puternică strategie de marketing sau pur şi simplu o serie de mituri şi poveşti urbane, dar cumva, toate neamurile şi cunoştinţele mele au ajuns acolo, fără a se pune de acord sau a da vestea mai departe.
Printre ele, hop şi eu, împinsă de la spate de “Letters to Juliet” – blockbusterul primăverii în UK, o comedie romantică subţire, care te lasă cu veşnicul “ahhhh, ce drăguţ!” pe buze. Deşi în cazul în care îţi petreci tot anul într-o altă ţară, lumea se aşteaptă să te întorci pe meleagurile natale în vacanţă, eu am dezamăgit şi am plecat, printre altele, spre Italia…
După câte articole s-au scris în ultimele trei luni despre Toscana, chiar nu cred că mai e cazul s-o iau pas cu pas şi să vă povestesc cum am vizitat piaţa San Marco, statul San Marino, cetăţile San Gimignano, Volterra şi Montepulciano, staţiunile de super-lux de la marea Ligurică sau turnul din Pisa şi balconul Julietei din Verona. Nu, nici despre mâncare nu vreau să vă vorbesc pentru că sunt încă în perioada de depresie post-vacanţă, săptămâna în care realizezi că 3 mese pe zi, pline de bunătăţi şi extra îngheţată ca gustare, aproape ţi-au ruinat silueta “de plajă” la care ai muncit luni de zile. Shoppingul nici nu poate intra în discuţie. Când vizitezi Toscana, brandurile şi magazinele nu-şi au rostul, iar cum geografia şi istoria n-au fost niciodată punctul meu forte, o să fac un alt fel de mini ghid al Toscanei.
Ideea mi-a venit în timp ce sorbeam o bere “artigianale” la terasa cea mai de sus din San Marino şi priveam melancolic apusul. Ştiu, uau! Numele berii era Gradisca, iar pe eticheta era desenat celebrul personaj feminin cu acest nume din “Amarcord”, unul dintre cele mai controversate filme ale lui Federico Fellini. Şi pentru că oraşul în care s-a născut Fellini, Rimini, era la o aruncătura de băţ, am început să o caut cu privirea pe ea, pe italianca din filmele lui, pe mama grijulie, pe soţia drăgăstoasă, pe spălătoreasa cu fusta ridicată, pe diva depresivă şi pe eterna uşuratică, a cărei frumuseţe ajunge să fie fatală la propriu.
În Veneţia am gasit-o uşor. S-a aşezat lângă mine în vaporetto, singurul tip de transport în comun, în timp ce făceam un tur de Grand Canal cu linia 1, la sfert de preţ faţă de tururile organizate. Logic că eram fascinată de clădirile din jur şi ochii mi se scurgeau spre Ca D’Oro sau Rialto, dar parfumul ei m-a facut să întorc capul instantaneu. Noi femeile avem, pe lângă multe altele, şi un al n-lea simţ care semnalează prezenţa unei potenţiale adversare pe o raza de 500m şi trebuia să analizez pericolul înainte ca jumătatea mea măcar să clipească. Era o mulatră subţire, înaltă, cu obraji şi buze perfect conturate, în super-skinny jeans şi tricou alb, cu perle la gât şi în urechi. Şi-a scos timid pudra din geantă, s-a analizat în oglinda şi a retuşat vârful nasului care reflecta o nuanţă de café latte. Hmm, eu n-aş fi făcut asta… Apoi a răspuns într-o italiană perfectă la iPhone în timp ce-şi facea loc printre călatori. A coborât la prima…
Deşi nu există vamă sau graniţe vizibile care să delimiteze una dintrele cele mai mici şi mai vechi republici din lume, cum treci de primul indicator “San Marino”, îţi dai seama imediat că nu mai eşti în Italia. Nu mă înţelege greşit, peisajul e superb, iar cetatea-capitală incredibil de bine păstrată, cu cele trei castele ale sale situate petrei vârfuri impunătoare, dar “san marinezele” fac deja parte din altă poveste. “Fake” este cuvântul de bază aici, pentru că magazinele (exagerat de multe), dau pe afară de LV-uri la 5 euro sau parfumuri în cutii decolorate la super-oferte. Femeile sunt bineînţeles mega acesorizate cu aceste minunăţii (unele chiar foarte bine lucrate, but no thanks!) şi încercă în zadar să păstreze un aer de “italiano vero”. Nu, Fellini nu a trecut pe aici!
În Amarcord, ca şi în alte capodopere semnate de regizor, există un grup de bârfitoare locale, care analizează orice frumuseţe după care se sucesc gâturile bărbaţilor şi îi pun din start eticheta de “uşuratică”. Le-am găsit şi pe ele! În drum spre Sienna, o perlă a Toscanei, cu al său dom impresionant şi piaţă în formă de evantai. Tot ce trebuie să faci e să urmăreşti şirul de gentuţe de cumpărături aliniate în faţa supermarketurilor. Cu şorţuletele de gât, în papuci şi rochiţă de casă, se întind fără grabă către raftul cel mai de sus după suc de roşii, moment în care înţelegi că ceara (sau măcar aparatul de ras) nu a pătruns în satele dintre dealuri. Nu, nu cred că sunt adepte declarate ale stilului “au naturelle” (vezi Julia Roberts acum câţiva ani sau şi mai de demult, Sofia Loren), ci sunt italiencele simple, de la ţară, pe care în secolul XXI le credeam doar un mit. Ei bine, există şi nu fac decât să dea o nota de realism scenei rurale.
Ca turist în Italia, nu poţi să nu dai nas în nas cu italiencele din industrie. Prima, femeia de la oficiul de turism din San Gimignano – un oraş medieval SUPERB aflat la doar câţiva kilometri de Florenţa, înconjurat de coline acoperite cu vii şi livezi de măslini. Mică, puţin plinuţă, veselă şi plină de viaţă, mi-a răspuns cu delicateţe la fiecare întrebare, a şi glumit şi mi-a urat bonom sejur plăcut la plecare. Când am pornit spre Toscana, aveam în minte o imagine – eu cu un pahar de Brunello în mâna, pe o terasă de la etajul întâi al unei vile izolate, eventual între struguri şi măsline, cu vedere spre dealuri. Am vrut să fiu un călator rătăcit tot sejurul şi am refuzat să fac rezervări pe the one and only booking.com aşa că am ajuns să bat la uşile a peste 25 de astfel de vile adorabile doar pentru a auzi iar şi iar aceleaşi cuvinte: fully-booked. Deci, am hotărât să apelez la specialişti şi la un sistem centralizat de cazare, o domnişoară a căutat the perfect holiday destination pentru noi şi a găsit-o!
La pensiunea Rocaia am întalnit-o şi pe italianca all-inclusive. Cu trasături dure, puternic conturate şi evident trecute printr-o serie de încercări, cu mâinile neîngrijite, în blugi trei sferturi şi tricou pătat de ulei de măsline, ne-a poftit în casă, spre camerele noastre. Era genul de personaj care şi-ar fi apărat fără probleme teritoriul, o hangiţă care doarme cu puşca sub pat şi căreia îi stă bine atât cocoţată în tractor ori aplecată peste straturile de roşii, dar şi cârmuind cu neînfricare un întreg continent. Femeie, mamă, probabil fostă-soţie (intuiţie feminină), proprietară de pensiune, menajeră, grădinar, îngrijitoare de piscină şi bucătar… Dacă aş fi stat mai mult de două nopţi probabil că i-aş fi descoperit şi alte capacităţi.
Am lăsat dealurile cu păduri şi podgorii şi am luat-o spre marea Ligurică, also known as cea mai luxoasă parte a litoralului Italian. Cu avânt şi tinereţe (şi învătând din experienţa cu pensiunea) am dat un search pe Google: hotels Forte dei Marmi, staţiune despre care scria cu roşu în ghid că vara este populată de crème de la crème a societăţii milaneze. Mda, preţ minim 300euro/persoană/noapte, aşa că m-am oprit în Viareggio, un oraş de pe mal, la 10 km de zona cu pricina.
De Vila Tina, construcţie din 1923, păstrată intactă şi mobilată după moda epocii, se ocupau două surori. Aici am găsit-o în sfârşit pe ea, pe muza lui Fellini. Trebuie să recunoaştem că e foarte greu pentru orice femeie să admire cu adevărat o alta, dar atunci m-a predat. M-a vrăjit de cum am pus piciorul pe scara de marmură şi am intrat în holul înalt de 15m cel puţin. Era ca scoasă din La Vita e Bella, dar avea şi un strop din Monica Bellucci în Malena. Într-o rochie simplă, neagră, perfect lipită de trupul vizibil lucrat şi cu părul uşor ondulat, prins într-un coc studiat neglijent, din care, doar aparent rebele, câteva şuviţe cădeau pe umeri, servea a doua zi micul dejun, lăsând natural dantela sutienului să se zărescă pe mijlocul spatelui. Cred că a fost pentru prima dată când am contemplat o femeie fără invidie, fără ochiul soacrei care să caute un cusur şi chiar fără să mă simt ameninţată. Fiindcă eram ca un spectator privilegiat căruia actriţa principală îi aducea un cappuccino.
Seara, pe faleză şi la restaurantul cochet de pe plajă, le-am gasit şi pe doamnele pentru care Prada sau Valentino creează colecţii la comandă. Pe jos sau pe biciclete cu coşuleţ, arătau ca ieşite de la şedinţe foto pentru revistele de lifestyle, perfect asortate şi cu gesturi atât de naturale încât pedalatul în stilettos părea un fleac şi nicidecum o exagerare. Între ele mă simţeam ca într-un showroom uriaş, mai ales pentru că erau ultimele zile ale excursiei şi toate hainele mele de promenadă erau deja în pungi de plastic bine sigilate. Eram într-un mediu în care un Vertu lăsat pe masă la vedere sau o geanta Hermès lăsată pe jos, lângă scaun, erau la locul lor. De la mic la mare, toţi erau relaxaţi, dar coatele nimănui nu zăceau pe masă şi niciun căscat nu era “scăpat”. Întipărite în minte mi-au mai rămas două femei, la care iarăşi m-am uitat cam insistent, dar erau absolut încântătoare, mamă şi fiică, cam 40+ şi 15-16 ani. Nu m-a atras nici cum arătau şi nici mâncarea ce mirosea irezistibil, ci sincronizarea lor perfectă. Păreau că îşi împărtăşesc secretele universului cu fiecare mişcare sau atingere. Luxul în Italia e adânc înrădăcinat. E în gesturi, în vorbe, în haine, în vacanţe, dar mai ales în relaţiile cu ceilalţi. Şi e un lux atât de natural…
Ştiam că circulă un mit despre italience, potrivit căruia nu ar fi printre cele mai frumoase femei. 14 zile le-am analizat, le-am comparat şi trebuie să recunosc că mitul rămâne nedemolat. Italiencele nu au ochi frumoşi sau buze perfecte, nu sunt renumite pentru formele sau statura lor, nu au păr bălai şi pielea albă. Acum am înţeles însă că ceea ce l-a făcut pe Fellini să le dedice atât cariera, cât şi viaţa, a fost perfecta armonie a părţilor, şi mai ales acea feminitate extremă pe care orice italiancă o respiră. Pentru că am descoperit pe fiecare metru pătrat de Toscana o bucaţică din Sandra Milo (8 1/2, Juliet of the Spirits), Anita Eckberg (La Dolce Vita, Intervista), Claudia Cardinale (8 1/2), Anouk Aimee (La Dolce Vita, 8 1/2) şi fireşte, Julietta Massina (Variety Lights, The White Shiek, La Strada, Il Bidone, The Nights of Cabiria, Juliet of the Spirits, Ginger & Fred).
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Pentru toate femeile care se apropie de 50 de ani
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
