De când mă știu nu cred în lacrimi din iubire. De ce să plângi? De ce să nu te bucuri de ce ți-a dat Dumnezeu și să nu așezi cărămizi fierbinți la temelie? De ce să dărâmi ce ai sau să lași ca obstacolele vieții să-ți distrugă casa iubirii, mai rău decât în povestea celor trei purceluși? Măcar acolo, unul dintre cei trei tot găsea o soluție trainică și atunci speri ca aceea să fie și povestea ta. Stuful lucrurilor periculoase nu-ți surâde, dar nu știu cum se face că, deși te vedeai așezată confortabil, simți cum ți se clatină pereții și acoperișul. Mai întâi ai văzut lustrele din tavan mișcându-se ca la cutremur.
Lustra iubirii tale pâlpâia pentru prima dată după mulți ani de când tu îi promiteai iubire definitivă, dar jurasei să nu faci din aceasta un loc de luptă, că nu vei fi una dintre multele figuri care intră într-un palat cu prințul și iese pe ușa din dos ca o Cenușăreasă care și-a rătăcit condurul salvator. Bine, asta deja era tragedie, căci în planurile și speranțele tale nu au loc nici măcar gândurile mici, cum că și tu ai putea face parte din acele multe fețe fără chipuri, dar cu povești la fel.
Îndoiala însă se strecurase discret, ca un fir blond așezat pe reverul unui sacou negru, dansa tango cu iubirea ta, a lui, a voastră, dar simțeai pe umărul drept o prezență nouă, un fulg de inimă în plus. Purtai o stare care venea de nicăieri, ca o ispită, ca o iscoadă, ca o neliniște ce nu mai părea pasageră, ci se instala încet și sigur. Nu mai era o părere, era o constantă ca un tremur care nu voia să dispară. Te uitai în ochii lui și nu vedeai nimic nou, nimic rău, dar asta pentru că era bărbatul tău pe care ți-l doreai același, neschimbat, cu torente de iubire în ochi. Toată pentru tine, doar pentru tine. Ce dacă trecuseră anii? Unde scrie că expiră ceva? Că expiri chiar tu, ca persoană? Că cele două riduri în plus sau colăceii așezați strategic nu te-ar mai lăsa să te bucuri de privilegiul de a fi iubită?
Simți în tine orgolii: „Nu mie! Nu nouă! Nu! Eu nu vreau să iscodesc! Nu vreau să caut indicii de care m-aș lipsi bucuroasă!” Dar de ce ai fi mai specială? Doar pentru că ți-a promis că nu va face din iubirea voastră una banală? În definitiv, tu faci ceaiul dimineața, el face cafeaua, vă împărțiți sarcini, responsabilități, lucruri care obosesc, care te transformă. Nu mai ai filmul în care tu cobori din pat pentru un alt sărut înainte de acțiunea zilei, nu mai porți cu tine dorința de a nu te ști obosită, tracasată, adusă de spate de griji. Poate nu trebuia să lași toate acestea să te copleșească și să trăiești, în viața ta casnică, aceeași poveste din filmul personal, cu peliculă zgâriată doar de lacrimi de bucurie.
Ei, aș! De unde atâta concentrare? Ai avut regizor bun, dar, deși te crezi divă sau vrei să crezi ca ești diva lui, de ceva timp, tu ai devenit o actriță de mâna a doua care, acum, caută semne ale unor scenarii posibile. O greșeală de exprimare, una de timp, de spațiu și îl arunci în hău, deși tu ești în altul, al unei disperări fragile. Povestea drobului de sare lovește din nou și de data asta simți cum poate pica oricând.
În dimineața asta însă nu mai rabzi. Cu ochii în cana de cafea îl întrebi, direct, despre fulgul inimii noi pe care o simți bătând. În casa ta, în iubirea ta. Îi amintești că tu nu ești ca celelalte, că nu vrei să fii, că i-ai promis, că te-a asigurat că nu va uita asta. El te mângâie pe creștet și-ți spune că nu sunt nori negri la orizont, deși tu vezi semne de furtună și curcubeu de cuvinte în plus, care nu-ți sunt adresate ție. Însă vrei să crezi. Ți-e ciudă și mai tare că ți se întâmplă să simți asta, tocmai când te credeai norocoasă, specială, the only one. Te chinuie senzația că nu știi ce te deranjează mai tare, incertitudinea sau faptul că ai ajuns să-ți faci astfel de probleme. Dar nu e timp de orgolii. Brusc, devii una din celelalte. Și te rușinezi un strop, căci nu ai cum să fugi de asta şi realizezi că nici nu e nimic rău în a fi …la fel. În definitiv, cu ele poți face front de dureri comune, poți pune de un partid al nesiguranțelor, poți să-ți dai binețe și să te privești în ochi ca și când parola de trecere ar fi …„ah, și tu?”
În seara asta ți-ai pus rochia albastră și ai gătit rulada de pui cu spanac, preferata lui. Speri să vadă albastrul și nu verdele, dar te pregătești pentru ambele culori. Poate că nu te vei mai gândi la incertitudini și că vei scăpa de obsesia care-ți strigă că nu ți-ai fi dorit să treci prin astfel de neliniști, pe care ți le promisesei că nu le vei bifa niciodată. Nu …cu el!
Ai uitat, însă, un amănunt, că pentru el culorile nu au sens, că poartă lucruri desperecheate, că nu deosebește rozul de fuchsia, că el se ghidează după alte nuanțe. Și totuși, de pe WhatsApp îndoielile tale vin cu sunete noi și realizezi că și EA e una dintre celelalte. Nu știe încă, dar va afla și nu-i va folosi la nimic, așa cum nu-ți folosește nici ție acum.
Rochia albastră însă îți stă încă bine și rulada e gustoasă. Din tavan, lustra iubirii parcă nu se mai clatină, dar fulgul iubirii clandestine tot îți gâdilă simțurile. Ce păcăleală!
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
