Oamenii onești n-au nevoie să facă promisiuni. Promisiunile sunt pentru cei care vor să se amăgească. Și pentru mincinoși. Planul cincinal era o promisiune. Obiectivele de viață pe care descoperi, în al patrulea an, că nu ți le mai dorești sunt promisiuni. „Te voi iubi mereu” e o promisiune.
„Te iubesc” nu este o promisiune. Este o constatare a celor care gustă împreună un timp prezent. Te iubesc este acum și în afara oricărui angajament. Rămâne lângă noi doar atâta vreme cât nu încetăm să îl privim pe celălalt cu ochiul limpede și lipsit de prejudecăți al începutului. Ușor de zis. „Te iubesc” de ieri devine reproșul „nu mă mai iubești” de mâine. Ca și cum iubirea ar fi o flotare sau o prăjitură pe care o putem face când vrem. Ca și cum ne-ar aparține. Cine poate spune cu mâna pe inimă că are o voință atât de puternică încât să se încordeze o dată și să reînvie iubirea pentru cineva?
Sentimentul pe care îl numim iubire apare oricum ca un miracol, nu știm nici de unde vine nici unde se duce, cum am putea să pretindem că-l stăpânim, să-l cerem înapoi, să-l negociem? Ne putem dărui trupurile, dar nu și inimile. Și ăsta cred că e un lucru bun, pentru că inimile nu sunt făcute pentru a fi tranzacționate. Sunt poate singurul element cu adevărat liber din oameni, liber chiar și față de ei înșiși. Și e bine că e așa. Credem că ne oferim inima cuiva, dar nu noi suntem cei care au puterea să o ia înapoi. Poate că toți oamenii au o intuiție comună: aceea că iubirea este cheia cu care pot deschide paradisul pierdut, fericirea în căutarea căreia mișunăm cu toții.
Se spune despre cineva care își părăsește iubita/iubitul că „a plecat să-și caute dragostea în altă parte”. Fiindcă asta și căutăm: sentimentul și nu o persoană anume. Mr. Right? Tot la fel de real ca și Zâna Măseluță. Suntem așa de plini de importanță de sine că permitem geloziei să ne dicteze, mult după ce funcția ei de protejare a teritoriului și descendenței a ieșit din uz. Chiar așa, funcționăm pe bază de reacții uzate moral. E atât de evident că dacă el/ea nu te mai iubește nu e vina nimănui, și în niciun caz nu e un afront la persoana ta. Și ieri, când te iubea, erai tot tu, ca și azi, când sentimentul a zburat.
Vă sunt cunoscute diminețile în care vă trezeați alături de cineva, iar starea aceea de perplexitate fericită dispăruse peste noapte, fără niciun motiv? Dar serile însingurate, când vă munceați mintea până la epuizare căutând și atribuind culpe, reproșuri, explicații, în încercarea disperată de a da un sens golului din voi? Nu vreau să spun că am descoperit un adevăr ultim, pentru că a crede că știi înseamnă să te oprești din a afla – și realitatea e că în spatele fiecărei descoperiri se deschide mereu drumul altei întrebări. Însă după tot atâtea dimineți și seri, împărtășesc doar ce am văzut până acum: „te iubesc” nu e o promisiune. Nu e ceva ce spui zilnic la telefon, cu ușurința cu care ai spune „alo”. Cuvintele bătătorite sunt cele făcute să țină la tăvăleală. Ca „alo”. N-am încredere în cineva care-mi spune „te iubesc” fiindcă vreau eu să aud asta. Am încredere în cineva care este lângă mine, chiar și fără să-mi spună niciodată „te iubesc”. Un om care te alege dintre oameni se exprimă prin acțiunea însăși. Iar dacă primești fără a cere nimic, poți avea surpriza să îl vezi tot acolo și la finalul călătoriei. În realitate nu există explicații, nici garanții, nici răspunsuri unice.
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
