E 15 ianuarie. Ca prin vis îmi aduc aminte de ziua de naştere a lui Eminescu. Probabil şi-ar fi sărbătorit-o în vreo bodegă de prin Iaşi, pe la Bolta Rece – „Universitatea Vinurilor” unde se întâmplau „petreceri beţive şi mâncări mari”, după cum mărturisea junimistul Iacob Negruzzi. Aşa mi-l închipui eu, în dulcele târg al Ieşilor, căci de acest oraş îl leagă multe: prietenia cu Creangă, Junimea, Veronica Micle, „îngerul blond” al lui Eminescu.
În şcoala generală, dar chiar şi în primii doi ani de liceu, „Luceafărul literaturii române”, geniul Eminescu nu reuşea să stârnească în mine mari emoţii. De vină era în parte vârsta prea fragedă – poetul era prea mare, iar eu prea mică. Pe de altă parte, modul în care literatura română era predată – amprenta pe care ideologia comunistă şi-o punea pe literatură, cenzurând tocmai ce era mai bun, limbajul de lemn al profesorilor, metodele de predare folosite, comentariile lungi şi pretenţioase pe care elevi de vârste prea fragede trebuiau să le înveţe pe de rost ca să ia examenul de intrare la liceu – toate acestea îngreunau înţelegerea literaturii şi îi anulau frumuseţea. În plin comunism, când oamenii ascultau sub pături, asudând de teamă, Europa Liberă sau Vocea Americii, înjurându-i pe Ceauşeşti şi tot clanul lor, cum ar fi putut un copil de 13 -14 ani înţelege dragostea de ţară:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.”
Dar vorbiţi-le astăzi românilor plecaţi din ţara lor despre ţara de dor – mulţi vor amuţi, înghiţindu-şi lacrimile. Spuneţil-le că rămâne stânca, deşi moare valul celor care au ieşit în stradă la Revoluţie, care au ieşit în stradă după tragedia de la Colectiv, românilor din diaspora care s-au bătut pe străzile Europei pentru dreptul la vot! Altfel îl vor înţelege pe Eminescu şi altfel dragostea de ţară.
M-am trezit dimineaţă cu gândul la agenda zilei de azi. Am trecut pe lângă data de 15 ianuarie, ca pe lângă o zi ca oricare alta. Mi-au atras atenţia, într-un examen pe care îl corectam, nişte versuri de Coşbuc – nicio legătură cu Eminescu. Legătura cu literatura română, în general, m-a condus la Eminescu. Primele versuri care mi-au venit în minte au fost versurile care m-au fascinat pentru prima dată în liceu. Cred că eram prin clasa a unsprezecea – văd şi acum tabloul tovarăşului pe peretele din faţa clasei. Îmi aduc aminte că trebuia să conspectăm ceva despre „Scrisoarea I”; să conspectezi – o mutilare a gustului pentru literatură!!! M-am lăsat să alunec liber în spaţiul poetic al lui Eminescu, am lăsat ideile să mă conducă acolo unde voiau ele. Comentariul pe care îl copiam pe pilot automat era doar o corvoadă de elev, versurile, o satisfacţie intelectuală şi o enormă plăcere. „Aşa o fi apărut Universul, dintr-un punct care a explodat…” mi-am zis. „Cum poate Eminescu să descrie ceva atât de complex în cuvinte atât de simple? Asta o fi însemnând să fii geniu”. A fost probabil momentul în care am înţeles ce înseamnă geniu, în care clişeele au pălit, m-au pierdut de client în favoarea cunoaşterii prin litere.
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…”
Azi, după ani, m-am gândit cât de mult se apropie viziunea lui Eminescu de teoria cosmologului Stephen Hawking care vorbeşte despre Big Bang-ul care stă la baza apariţiei Universului. Cât de actual e Eminescu!
Gândind despre spiritul extraordinar de larg al lui Eminescu, gândurile mă duc involuntar şi la cei care au certitudinea că sunt deţinătorii adevărului absolut, care se prezintă ca autorităţi incontestabile – o antiteză pe cât de amară, pe atât de ridicolă. Eminescu, care afirma: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar”, a ştiut că nu totul poate fi explicat: „Există un secret – Dumnezeul lumii, mecanica Universului”.
Încercând să dezlege mistere, fără a banaliza vreo latură a cunoaşterii, Eminescu a reuşit să cuprindă în versurile ce redau concepţia sa cosmogonică din Scrisoarea I atât puncte de vedere ştiinţifice, cât şi filosofice şi religioase. Încercarea de împăcare a celor trei mă trimit cu gândul la Rudolf Steiner, părintele antroposofiei şi întemeietorul şcolii Waldorf, care are menirea de e a educa şi de a forma oameni liberi, independenţi de ordinea politică şi socială existentă.
Pentru acest mare poet şi filosof religia are un impact important asupra moralităţii unei societăţi, însă nu ezită defel să vorbescă despre fariseismul slujitorilor Domnului:
„Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi, preoţi,
Deşi de-a vostră tagmă suntem şi noi cu toţii…
Şi nouă vânătoarea de aur şi mărire
Ne-nseamnă-n astă lume a Raiului domnire.
(…)
Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi,
Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,
Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr –
Ce voi spuneţi în pilde, iar noi l-avem în cer.” (Preot şi filosof)
Ne sună cunoscută şi această temă, nu-i aşa? Eminescu trăieşte în fiecare vers pe care l-a scris, e printre noi atemporal, modern. Nu avem nevoie de comentarii stufoase, academice, care să ne îndepărteze de el. Avem nevoie de o lectură atentă, dedicată, cu ochii minţii deschişi. Eminescu e omul spiritual din noi, omul conştient, gânditorul din noi, omul modern şi angajat. Îl citeşti şi îţi rămâne în suflet şi în minte.
Prin ceea ce scriu acum nu am deloc intenţia să analizez opera lui Eminescu – e mult prea complex şi deja arhicunoscut – ci, prin câteva aspecte tratate, să aduc un omagiu mic unui om mare din a cărui înţelepciune nu ar strica să împrumutăm!
„Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val ca valul trece.” (Glossă)
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
