prietenilor care știu de ce
Nu mă consider un om care a atins niște culmi ale înțelepciunii, nici pe departe, sunt doar unul care ascultă și contemplă lumea, oamenii, și în acțiunile lor, dar mai ales în tăcerile lor, și care încearcă să meargă din curiozitate, din instinct, un pic mai departe cu gândul, cu fapta, decât majoritatea. Acolo unde mulți/puțini se opresc și din frică/comoditate/nedorință nu mai vor să continue, exact pe acolo vreau eu să merg mai departe. Și în tot genul acesta de călătorii m-am întâlnit cu diverse personaje care mai de care mai interesante, mai hidoase, mai ilare, mai demne de milă și chiar mai demne de invidiat: Feți-Frumoși, Ilene Cosânzene, zmei cu dinții de oțel, balauri îngrozitori, draci, mulți draci și mulți împintenați.
De multe ori am căutat explicații la tot ceea ce vedeam în jurul meu, de foarte multe ori am judecat acțiunile acestor ființe, am judecat cu mânie, cu patos, cu încredere, cu speranță, am judecat cu iubire chiar. Până m-am oprit din judecat. Apoi m-am apucat de justificat.
Căutam justificare oricărui lucru, oricărei acțiuni. Am căzut în capcane, m-am întovărășit cu oamenii roșii, am fost rob și apoi m-am crezut împărat. Am mâncat și roșcove, am mâncat și din vițelul cel gras. Am crezut că sunt și ultimul pământean, cel mai neiubit, am avut și orgoliul că sunt buricul pământului. În toate aceste ipostaze, chiar în toate, și în cele mai sublime, și în cele mai meschine – cele în care am negat și refuzat chiar iubirea părinților – nu m-am putut dezice de două stări care m-au însoțit pretutindenea: iubirea și suferința. Nu cred că pot exista în stare pură una fără cealaltă, nu cred că poți iubi latent, fără să și suferi, tot așa precum nu cred că atunci când suferi, suferința aceasta nu-ți va arăta odată și fața iubirii. Nu cred că suferința și ura sunt lipsa iubirii. Cred că amândouă arată același lucru: iubirea neîmpărtășită, nedescoperită. Suntem ființe cu nevoie de iubire manifestată, declarată, prin orice metodă, oricum. Când în cel de lângă noi nu se mai reflectă iubirea pe care vrem să i-o dăruim, asta nu înseamnă că noi nu mai avem iubire sau că celălalt e incapabil să o primească. Înseamnă că, pur și simplu, ceea ce vrem noi să transmitem ajunge la el distorsionat, aton, dizarmonic chiar. Iar reflecția acestei incapacități o percepem ca fiind ură, suferință sau indiferență. Cel care îi strigă celuilalt te urăsc vrea să însemne, de fapt, te iubesc, dar eu mă urăsc în acest moment pentru faptul că nu știu cum să-ți arăt această iubire!
Nu avem cuvinte pentru tot ceea ce ne pune viața în cârcă să trăim, de aceea există, poate, poezia. Ea încearcă, printr-un alt limbaj, să se adreseze celor mai de sus ale noastre, la care avem acces în cele mai sublime momente din viața noastră, să ne îndrepte atenția spre un alt unghi din care să ne privim. Cât de greu ne este câteodată să începem o zi oarecare și câte incertitudini nu există în ea cu care trebuie să ne luptăm! Ne-ar plăcea ca viața să fie un mall din care, după ce ne-am plimbat de câteva ori, să ne alegem locurile/lucrurile preferate și să trăim, măcar temporar, cu certitudinea că a doua zi le găsim tot acolo, nemișcate, și că ne așteaptă pe noi, să le dăm viață, să le iubim. Viața nu este cu autoservire, intrăm în magazine de unde ieșim șifonați, furați de vise, luăm liftul, în speranța că vom ajunge mai repede și mai comod la următorul etaj, dar, deschizându-se ușile, cădem în gol zeci de etaje, câteodată cu consecințe ireversibile. Lifturile acestea pot să deschidă ușa unei morți neașteptate, a unui divorț sau a unei prietenii pierdute. Și, din păcate, viața nu închide ușa în spatele ei și nici nu trage cortina de final în urma vreunui eveniment de acest gen din viața noastră, oricât de groaznic ar fi acesta. Ne lasă pe noi să o facem. Cu ce putere o facem câteodată, nu știu! Știu că sunt momente în viață în care avem de ales… doar viața, simpla viața noastră. O vrem, n-o vrem, trebuie s-o acceptăm așa cum e, așa cum vine, cum ne servește, cu ce ne servește, mai departe nu o putem da. Iar iubirea și suferința rămân părți ale aceleași monede pe care pariem și iar pariem în speranța că, la final, vom ieși învingători.
Pe Mihaela o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
