Pentru unii, viața e ca o cutie de bomboane din ciocolată. Azi-noapte, însă, mi s-a părut că pentru alții, mai ghinioniști, e ca o bomboană năclăită, molfăită mai înainte de altcineva. Pe la orele două a.m., când mă pregăteam să adorm, pereții încep să duduie pe bași. Deschind ușa de la balcon, care izolează oarecum sonic, și aud și înaltele. Se revarsă în capul meu de la garsoniera de deasupra. Unite acum coerent cu joasele, saltă într-o înșiruire de sunete care ar fi cântec, dacă ar avea ceva armonios. Rețin câteva cuvinte: de ziua ta ziua ta ziua taa …neinteligibil… dragostea dragostea dragostea! Partea neinteligibilă nu e cauzată de faptul că nu se aude suficient de tare cât să ajungă până la gramaticienii de la Academie, ci de acompaniamentul pe care vecinul începe să-l execute la blustrada metalică a balconului, în care lovește cu sete, marcând aproximativ ritmul. Momentul e așa de intens încât afectează clima. Instantaneu, la mine în balcon începe să ningă. Cu praf de ciment și bucățele de tavan. Închid ușa. Năvălesc bașii. Deschid ușa. Mă asaltează înaltele. Decid să las ușa întredeschisă. Nu că ar fi vreo mare diferență, dar așa, din nehotărâre. Și tocmai mă bucurasem acum câteva zile, la cea mai recentă sosire în București, că de data asta nu m-am trezit din somnul de după drum cu obișnuitele bormașini luptându-se cu nemesisul lor, odihna mea de dimineață.
Numai bine ce se termină ziua sa, și începe o colcăială din care nu mai înțeleg nimic, fiindcă nu mai e în românește. Nu-mi dau seama dacă e un avantaj sau un dezavantaj. În orice caz ce se aude acum mă duce cu gândul la mișcările unor călăreți pe cămile în deșert, date pe fast-forward. Cu tot cu sunetul oalelor agățate de șa. Mă atrage ideea să concurez cu un Beethoven sau niște Pantera, eventual să le dau drumul simultan, dar renunț – jumătate din considerație pentru cei care încă mai dorm și jumătate din lașitate.
La un moment dat, în mijlocul zaiafetului, zgomotul încetează. De deasupra se aude un glas timid de femeie care, după ton, explică sau roagă ceva. Nu mi-e greu să ghicesc ce. Efectul durează mai puțin de un minut. Urmașii atavici ai lui Bacchus îl atacă din nou pe vecinul de deasupra la coarda sensibilă (deși complet dezacordată). Gălăgia pe note pornește și mai tare. Îmi aduc aminte ce spunea Luiza Zan, într-o discuție avută cu câteva luni în urmă: muzica proastă îți face rău, la propriu; așa o deosebești de altă muzică, chiar dacă ești afon. Mă trezesc gândindu-mă la oamenii care se duc la serviciu a doua zi. Probabil că încă reușesc să doarmă, fiindcă nu reacționează decât într-un târziu, printr-o voce răgușită, care strigă de la unul din etajele inferioare: „Veciiineee!” Și cu strigatul rămâne. De zbierat zbiară și sărbătoritul care și-a amintit la două noaptea că e ziua lui, dar nu într-o direcție anume, ci așa, probabil către viață în general.
Pe unii îți vine să-i întrebi, în loc „de câți ani ai?”, „câți ani mai ai?”. Și „când ajungi la ăia șapte de acasă?”. Să stai la bloc e ușor. Dificultatea intervine când trebuie să trăiești la bloc. Unde, fără un set minim de reguli – de bun simț – ale conviețuirii, bomboanele din cutia vieții încep să fie umplute cu acid sulfuric. Fiindcă m-am luat cu filosofia, abia acum constat că la cheful de desupra nu dansează nimeni. Deduc că omul chiar a fost luat prin surprindere de realizarea faptului că e ziua lui, și n-a mai apucat să cheme invitați. Mai fac o deducție: cuplul trece printr-o divergență de opinii, reflectată prin faptul că zornăielile manelistice fac volute nehotărâte între surdină și asalturi de decibeli. „Tot femeia, săraca” se trezește vorbind în capul meu cine știe ce strămoș sfătos, fiindcă de nu-mi amintesc să fi folosit expresia vreodată. Fata încearcă să tempereze, probabil, avântul aniversar al partenerului. Până la urmă, tot el câștigă, pentru că se aude foarte clar un „Cumpleaños Feliz” care sună complet bizar pe ritmul adaptat la muzici balcanice al melodiei. Asta insuflă un nou fior de intensă trăire sufletească, fiindcă începe din nou să ningă cu firicele de tencuială. Le aud cum cad pe balustradă.
Încerc să empatizez. Oare ce simte, ce gândește omul de la etajul șase în noaptea asta care (presupun eu) e ziua lui? Zâmbește, e fericit, își strânge prietena în brațe? Eliberează adrenalina lovind cu pumnul în balcon, își strigă supremația în cartier și apoi fac dragoste fierbinte? Ea îl iubește? Îi e frică de el? Milă? Își doresc un copil pe care să-l învețe să danseze din buric (dacă e fată) sau să devină bădăran în cinci pași simpli (dacă e băiat)? Spectacolul e atât de public încât te invită la astfel de speculații, dacă le preferi în locul unei crize de nervi. Suspicioși și neobișnuiți cu scandalul, câinii de prin curți și de pe alei latră în cor, ațâțați. De la primele etaje se aude un nou „Veciineee!”, care trece complet nebăgat în seamă. Cheful fără masă și dans durează până când omului i se face somn în mod natural, adică după vreo două ore, pe la patru.
Probabil că adorm și visez că sunt pe un pod îngust, fugărită de o bormașină uriașă, iar la celălalt capăt stă un megafon ale cărui membrane pleznesc de muzică proastă. Și când te gândești că de fapt pseudo-popularele alea bănățene îmi sunt chiar simpatice uneori; atunci când le ascult cu ardelenii într-un microbuz care mă duce undeva în Țara Moților. Hm. S-ar putea să nu fie muzica de vină.
Citiţi şi
Scrisoare către Vladimir Nabokov
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
