De-ar ști italienii din Nord ce spun eu acum, cu siguranță m-ar pune pe rug și m-ar coace la foc lent. Glumesc. Dar sunt sigură că bine-bine nu le-ar pica.
Pentru mine, muzica italiană s-a născut in Sud. Cea mai bună mâncare e tot acolo. Pănă nu guști un ragu ca la Napoli, cu carne de vită, porc și cârnați, coapte trei ore în suc de roșii, la foc mic. Până nu mănânci o pizza, pe trotuar, tot la Napoli, învelită în patru și să ți se scurgă pe bărbie ”il sugo”. Până nu guști un pahar de prosecco la Santamaria di Castellabate, pe terasa restaurantului Le Gatte în timp ce valurile ți se sparg în vârful degetelor de la picioare, nu ai aflat ce și cine e Italia. Iar de vei face asta, la desert comandă un Baba’. De abia atunci vei înțelege ce simt zeii bând nectar.
Pentru mine e stare de spirit. Îmi e mereu dor de ea. Mi-e căldură și blândețe. Mi-e muzică și soare. Mi-e dor de a pleca pe mare, în locuri unde picior de om nu a ajuns vreodată. Să mă iubesc cu marea în afara timpului și a spațiului.
Mă întrebam cum a reușit oaza asta de căldură, soare și moliciune să dea atâta frumos omenirii de-a lungul secolelor. Urcam la castel, la Agropoli. Și în timp ce întrebarea asta mă răscolea prin creier și vine, am privit înaintea mea. Și am vazut nesfârșitul. Nesfârșitul de culoare. De ritm. De soare ce apune în mare. Pentru că asta mi se întindea în privire. Infinitul mării, cu toate nuanțele pe care sufletul omului, oricât de insiprat, nu a putut să le redea. Atunci am descoperit absolutul albastrului, verdelui și nuanțelor de turcoaz.
Pentru prima oară m-am simțit mică și în același timp tot. Atunci, pentru puținele dăți din viața mea, am încetat să mai doresc a fi. Pentru că eram. Și am înțeles. Nu poți să te trezești în fiecare zi având în fața ochilor infinitul și să nu îl lași să fie pe cel din tine. Nu ai cum să creezi altceva decât frumos, atunci când doar de asta ești inconjurat. Nu ai cum să nu dăinuiești sute și sute de ani după ce trupul și-a fost frânt, când sufletul ți se transformă în val și se duce, se tot duce, întorcându-se mereu la mal ca să mai guste din trupul frământat al plajei.
Atât de mult iubesc cei din Sud muzica, de și istoria și-o cântă. Poți să citești de vrei, dar dacă te vei duce la o Sagra (sărbători tematice organizate pe străzile orașelor) și vei asculta melodiile, cu siguranță vei învăța mai multe decât ar putea-o face orice carte de istorie. Și, pe deasupra, le vei mai simți si sufletul: curat, puternic, pasional și plin de iubire de pământ, de familie, de femeie, de mare.
Terroni, le spun cei din Nord, locuitorilor din Sud. E un termen peiorativ. În traducere aproximativă ar fi ”țărănoi”. Dar eu, străină de locurile lor fiind, vă pot garanta că nu e așa. Au o dulceață în grai și în conduită, de rar mai întâlnești pe acest pământ. Diminutivele și prescurtările îți dau senzația că trăiești într-o lume a veșnicei copilării. Ești mereu alintat și păzit.
Așa că, dacă vă căutați o destinație de vacanță pentru vara asta, vă sfătuiesc, din tot sufletul, să mergeți oriunde în Sudul Italia. Iar de veți vrea să îmi mulțumiți, aduceți-mi puțină mare și plajă, de acolo, unde mi-am lăsat sufletul.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Mi-a fost dor și am mai riscat o dată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
