Dacă nu ai bătrâni, să îţi cumperi!
Altădată strada avea altă viaţă. De-a lungul ei oamenii trebăluiau molcom pe lângă case iar zgomote de copii umpleau liniştea. O stare de pace şi siguranţă ocrotea strada. O stare de „acasă”.
Acum, s-a aşternut liniştea. Casele s-au închis, tăcute, în povestea lor. Totul pare cunoscut, însă nimic nu mai tulbură aerul. Străduţa s-a micşorat, casele sunt dezgolite de viaţă, încremenite în aşteptarea celor ce au trăit cândva pe aici. Ararerori, un necunoscut în putere străbate strada grăbit şi îngândurat.
La câte un petec de geam un chip alb cu ochi rotunzi priveşte pierdut de după perdeaua timpului, luminând casa. Din lumea lui strâmtă, închisă de vreme şi timp, un bătrân priveşte cu ochi speriaţi de copil.
Aşteaptă.
Din spatele geamului, ochii roşii de umbrele plânsului privesc flămânzi după semne de viaţă. Picioarele, în căutarea căldurii pierdute, stau ascunse sub straturi groase de haine. Mâinile arse de vreme, tremură uşor pe o cârpă boţită. E singurul semn ce dezvăluie teama strânsă în munţi de-aşteptare.
Inima secătuită de lacrimile dorului deapănă trecutul, în aşteptarea copiilor ce s-au pierdut undeva pe o altă stradă, unde azi s-a mutat viaţa.
Aşteaptă.
Încremenit în aşteptare, priveşte prin geam, resemnat, eternitatea. Uitat de oameni, de Dumnezeu şi de timp, priveşte curgerea anotimurilor. Vântul adie natura. Clatină uşor crengile viţei de vie iar jurubiţele strălucesc ireal în bătaia soarelui. Uneori, mişcarea vântului e singura dovadă că nu visează agăţat între lumi că este încă în viaţă.
Se aude lătrat de câine în depărtare. Strânge mai tare, tremurând, cârpa, să audă mai bine. Răsună un clopot. Cerul este senin şi proaspăt iar norii sunt nepământesc de frumoşi trezind un fior de speranţă de viaţă.
Şi iar nu se aude nimic. Ceasul ticăie în liniştea încăperii, cu ecou, nemilos, infinitul fiecărei clipe.
Ascultă.
Ascultă tăcerea pământului.
„Dacă ajung până în vară…’’ Se opreşte. „Am gândit sau am vorbit cu glas tare?” Râde hodorogit. Apoi tuşeşte istovit de efort.
Şi iar priveşte cu ochi rotunzi, concentrat, prin geam. Orele curg lungi şi goale de suflet. Trage aer în piept şi îl respiră prelung, ca un oftat, aburind uşor, pentru o clipă, sticla ferestrei. Priveşte tăcut cum dispar urmele respiraţiei şi iar aşteaptă. Un semn, o vorbă, un gând.
Chipul său palid în umbra ferestrei are liniştea unei icoane.
O maşină se apropie. Perdeaua se mişcă uşor. O clipă respiraţia s-a oprit, ascuţind simţurile. Tăcerea a devenit mai adâncă. Bătăile inimii răsună clopot in corp, acoperind sunetul ceasului.
„Priveşte-mă!!!”
Zgomotul roţilor se pierde în zare.
„Oare m-a văzut???”
Ştia că nu sunt ei dar i-a plăcut măcar pentru o clipă să spere că „azi” s-a transformat în acel „azi” în care trăieşti cu încetinitorul, cu lăcomie, cu teama că „azi” se va transforma iar într-o nesfârşită aşteptare.
„Dacă ar fi fost copiii, acum ar fi fost în casă!” Visează privind pe fereastră la glasurile pline de viaţă ale celor dragi, ce ar fi îmbrăcat încăperea cu viaţă.
S-a resemnat cu mult timp în urmă şi totuşi e încă în geam, în aşteptarea chipurilor dragi pierdute în toate zările.
Resemnarea e singura opţiune rămasă în faţa necunoscutului: să privească, spre lumi, pe fereastră.
În geamul tăcut, umbrit uşor de perdele, se zbate urletul-dor al bătrânului nevoit să-şi privească disperarea singurătăţii. A fugit toata viaţa de singurătate şi iată faţa singurătăţii ascunsă-n perdea, privind viaţa. A pierdut în ani, pe rând, tot, iar acum priveşte moartea singur şi neputincios, înarmat doar cu medicamente.
Nici măcar nu se mai roagă. A rămas el şi ochiul acela de geam deschis către o bucăţică de lume şi cer, bolnav de dor şi speriat, nemaidorit de nimeni. Doar viaţa îl mai doreşte sadic încă în viaţă.
Dumnezeu în mărinimia lui va alege momentul în care în fereastră se va asterne tăcerea. Până atunci, bătrânul din geam îşi trăieşte aşteptarea neantului în umbră şi multă tăcere.
Undeva în lume, pe o străduţă din inima copilăriei, un chip de copil bătrân luminează ca o candelă geamul. Plânsetul lui devine plâns de pământ, devine vaiet de pasăre, devine vânt ce şuieră burlanele caselor. Plânsetul lui devine copil pierdut în uitare, devine urlet captiv în tăcere, agăţat candid în fereastră.
În eternitatea clipei, pe străduţa de basm se face din ce în ce mai multă linişte. Chipurile din ferestre se sting unul câte unul, încet, în durere neîmpărtăşită. Dispar luând lumina din geam, lăsând loc tăcerii în liniştea de dincolo de cuvinte.
„Vă iert pentru că m-aţi uitat” , „doar că mă doare”
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
