Astăzi, nimeni n-ar spune că D. a fost vreodată mistuită de vreo pasiune năucitoare. Văzând-o astăzi, în bucătărie, amestecând cine știe ce ingrediente într-o oală din care ies aburi și miros de legume fierte, purtându-și copilul dintr-o cameră în alta, privindu-și soțul cu răceala cu care negociază, o dată pe săptămână, cu precupeața din piață, ai crede că ea n-a fost niciodată nimic altceva decât omul care este acum. De fiecare dată când ne întâlnim, îmi vorbește despre un singur lucru; unicul ei proiect de viață este acum copilul care se joacă în camera de alături. Și-l imaginează la școală, îi planifică, mental, existența, pas cu pas, și în toate fanteziile ei există o singură constantă: ideea că va sta în umbra fiicei, gata să iasă de acolo de fiecare dată când va considera necesar s-o facă.
A încetat demult să-și privească soțul ca pe omul pentru care, nu demult, fugea de acasă sau de la școală, fără să-i pese de ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu ea atunci când se va întoarce. Fusese o vreme când bărbatul care acum stă la masă, în bucătărie, aplecat deasupra farfuriei cu supă, i-ar fi putut cere orice. Atunci, fiecare cuvânt al omului care în momentul acesta suflă preocupat deasupra unei linguri pline ochi cu un lichid gălbui, în care înoată câțiva tăiței, avea forță, o putea face să nu doarmă nopți la rând, în încercarea de a-i analiza tonul vocii, alegerea cuvintelor, modul în care el spusese ceea ce spusese și, mai ales, ce-ar putea cu adevărat însemna ceea ce el spune. Atunci, într-o altă viață, stătea ore în șir în fața oglinzii, înainte de a-l întâlni, sfârșind inevitabil, din această pricină, prin a întârzia la întâlnire. Nici nu-și mai amintea prima dimineață în care se trezise alături de el. Când se întâmplase, însă, momentul fusese un miracol în sine. Săptămâni de-a rândul abia aștepta ca el să se întoarcă de la serviciu. Se așeza noaptea în pat, alături de el, dorindu-și ca noaptea să fi durat o eternitate și chiar ceva mai mult decât atât.
Sigur că nu-i amintesc astăzi lui D. despre toate astea. Ar fi nu numai cinic, dar și inutil. Îi sugerez, însă, din când în când, că va veni o vreme când fiica ei va avea nevoie nu de prezența fizică a unei mame, ci de un model, de o femeie puternică la care să privească și pe care s-o poată admira. D. a renunțat, rând pe rând, la tot ceea ce-i plăcea să facă, la tot ceea ce ar fi împlinit-o ca femeie. Crede că datoria ei e să fie permanent în spatele copilului, ca un soi de umbră a lui. Pentru ea, femeile care se comportă altfel sunt egoiste. E imposibil s-o conving că prezența poate sufoca, poate provoca cel puțin tot atâtea angoase ca și absența; omul e construit să respire, cel puțin din când în când, de unul singur, să nu simtă permanent în preajma respirației lui o altă respirație, agasantă tocmai prin omniprezența ei, prin insuportabila ei invazie în ceea ce este menit a fi spațiu intim. În rarele momente în care îi vorbesc despre toate astea îmi spune că nu înțeleg nimic, că ăsta e genul de filozofie despre care mie îmi dă mâna să vorbesc, neavând vreodată șansa de a ști cum e să fii mamă. Are și D. dreptatea ei… Atâta doar că, de fiecare dată când privesc în ochii copilului sau ai bărbatului, văd ceva acolo. Sau, cel puțin cred că văd… O foame de singurătate, de o formă de libertate pe care D. le-o refuză sistematic amândurora.
Uneori, am senzația că și ea are intuiția grozăviei care se petrece între pereții acelui apartament. E un semnal de alarmă, un fel de beculeț roșu care se aprinde pentru scurt timp. Atunci, D. stă mai mult în fața oglinzii, își lasă părul, de obicei drept și strâns în coadă, să-i cadă pe umeri, îmbracă o bluză elegantă, care-i descoperă umerii si spatele, găsește prin unghere numai de ea cunoscute o pereche de pantofi cu toc, își pensează sprâncenele cu grijă și îmbracă fusta care îi pune în evidență geometria gambelor. Își redescoperă zâmbetul de odinioară, cel care odată fusese arma ei secretă; zâmbetul acela care se oprește la jumătate, nehotărât, ironic și devastator, încărcat de erotism. Nu durează mult. În ea se deșteaptă curând o altă voce care-i spune că nu mai e suficientă carne în congelator, că fata ei e singură în cameră, că trebuie să verifice dacă mai sunt cereale pentru micul-dejun de mâine… Zâmbetul dispare și D. se întoarce în bucătărie, visând că va merge de mână cu fiica ei la altar, după ce o va fi ajutat să-și găsească un soț bun, care s-o merite, că îi va crește copiii și-o va învăța să gătească după niște rețete numai de ea știute. În jur, legumele fierb în oale și mașina de spălat haine scoate un zgomot asurzitor… În curând, bărbatul se va așeza la masă, cu ochii ațintiți în farfurie, suflând asupra unei linguri cu supă fierbinte. D. își amintește că trebuie să cumpere și niște struguri. Dacă nu acum, atunci când?! Sunt foarte ieftini!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
