După ce, la sfârșitul lui septembrie, a lansat la București romanul “Velvet Totalitarianism”, autoarea Claudia Moscovici scrie în presa culturală americană impresii despre felul în care s-a schimbat România în cei 30 de ani de când a părăsit țara. Punct de plecare pentru această analiză este chiar această carte, care a sedus critica americană (înregistrând recorduri de vânzări pentru categoria romanelor est-europene), și care a apărut la Editura Curtea Veche cu titlul “Între două lumi”. Prezentăm mai jos integral materialul apărut în Statele Unite, prin bunăvoința Claudiei Moscovicu, guest writer catchy.ro.
Claudia Moscovici, care a predat până de curând filosofie, literatură şi istoria artei la Boston University şi la University of Michigan, a revenit în România natală pentru prima dată după 30 de ani de când părăsea țara. Avea zece ani în momentul în care tatăl ei, matematicianul cu renume internațional Henri Moscovici, a reușit să obțină, prin intervenția personală a primului cosmonaut american, John Glenn, pe atunci senator de Ohio, o cerere de reîntregire a familiei. Familia Moscovici s-a stabilit, în Statele Unite.
“M-am simțit ca un fel de Rip Van Winkle să mă întorc în România natală după 30 de ani de când o părăsisem. Fusesem până atunci concentrată pe viața mea profesională din Statele Unite, dar m-am trezit la întâlnirea cu Europa de Est și cu țara în care m-am născut. Nu-mi pierdusem amintirile. Le-am ținut în viață în cărțile mele, în romanul “Velvet Totalitarianism”, despre care am scris deja în Litikicks și a cărui variantă în limba română a fost lansată între timp și la București, cu titlul “Între două lumi”. Imaginea României, așa cum o păstrasem în minte se estompase oarecum: era un fel de lume în alb și negru – sau, mai bine zis, în nuanțe de gri – flash-uri legate de țara comunistă din care familia mea fugea în 1981. Am pus imaginea asta în cele mai clare culori, în romanul meu:
În timp ce Eva aștepta la trecerea pentru pietoni culoarea verde a semaforului, privirea i-a fost atrasă de o fotografie din care Secretarul General Nicolae Ceaușescu o privea țintă în ochi. Chipul dictatorului înghețase în imaginea nerealistă pe care dorea să o transmită: avea părul încă negru, ochii săi căprui sclipeau cu o căldură menită să dea siguranță, buzele senzuale zâmbeau cu compasiune. Doar nasul acvilin, roman, strica puțin din frumusețea feței, dar îi conferea un plus de autoritate. S-a gândit cât de diferit era acest bărbat și cât de diferită era această imagine de realitățile de fiecare zi cu care majoritatea românilor trebuia să se confrunte. Și-a întors privirea cu dezgust, dar n-a găsit în jur nicio consolare. În seara aceea de iarnă totul părea gri – strada, blocurile sărăcăcioase, oamenii care treceau grăbiți. Nici măcar zăpada care pica din cer nu reușea să aducă vreo licărire în atmosfera întunecată. Fulgii dezorientați se prăbușeau, fără scăpare, dispăreau fără să lase vreo urmă pe pământ. Ce păcat, și-a spus Eva, gândind că în ultimii câțiva ani Bucureștiul, la vreme de seară, căpătase o aură depresivă. Capitala odinioară vie, cu lumini care vegheau străzile pitorești pietruite, clădirile în stil napoleonian și versiunea foarte locală de Arc de Triumf… un Arc care nu mai artăta deloc triumfător acum.
Bucureștiul pe care l-am regăsit acum, 30 de ani mai târziu, arăta triumfător, semnăna destul de bine cu “micul Paris”, așa cum îi era cândva renumele. Micul Paris nu e așa de mic dacă stăm bine să ne gândim, având în vedere că, cu tot cu suburbiile, reunește de fapt o populație de peste 2,3 milioane de locuitori. Ajunsesem în perioada Festivalului George Enescu, care a luminat centrul orașului, adunând mulțimi de iubitori ai muzicii. Nici măcar în timpul zilei nu reușeam să recunosc Bucureștiul post-stalinist occidentalizat, plin de oameni eleganți, încărcat de panouri luminoase (reclame pentru Pepsi, Levi’s sau Mercedes) și plin cu vile somptuoase în stilul Haussmann a arhitecturii napoleoniene. Eram atât de șocată de diferența dintre amintirile mele sumbre din România comunistă și această Românie nouă, occidentalizată, pentru că făcusem legătura între aceste două Românii prin rețeaua de socializare LinkedIn. Chiar înainte de a ajunge în țară luasem legătura cu oameni din țară, editori și jurnaliști, pentru a-mi lansa acolo romanul. Jurnaliști de la forbes.ro, elle.ro și alte mărci internaționale care între timp își deschiseseră edițiile în limba română.
Această internaționalizare a mediei a dus la o standardizare a unor reguli ridicate de muncă, tehnici de a realiza interviuri, de a scrie articole, de a insera imagini… Nu vorbesc despre o omogenizare a culturii, ci doar de un control de calitate a standardelor. În anumite puncte chiar mi s-a părut că industria de publishing din România este cu un pas înainte, în măsura în care volumul lansărilor multimedia este în creștere. Am fost impresionată de faptul că editura Curtea Veche a gândit lansarea mea tot multimedia, adăugând nu numai un filmuleț de prezentare a cărții, dar și un o piesă compusă de Andy Platon, care s-a numit “Velvet Love”. Piesa a avut și un videoclip, bazat pe intriga din romanul meu.
Principala diferența, din punctul meu de vedere, atât cât am putut vedea în scurta vizită, este una pozitivă. Am fost frapată de cât de aglomerat și plin de viață este Bucureștiul (ca oricare altul dintre marile orașe europene) la toate orele din zi și din noapte, plin de cafenele, concerte, lumea se implică în tot soiul de activități culturale. De asemenea, am fost impresionată de frumusețea spectaculoasă a orașului, renovat recent, dar care pstrează în fiecare colț, pe fiecare stradă, vilele splendide din secolul al XIX-lea care aparțineau cândva aristocrației române. (Dacă cineva este intereseat de o vacanță în România, recomand destinația cu căldură!).
În plus, am remarcat că există și o atitudine diferită nu numai de cea din epoca trecută, dar și de cea din Statele Unite: bucureștenii acordă mai mult timp activităților culturale decât majoritatea americanilor, care ori nu au atâta timp pentru atsa, ori au alte priorități. Desigur, viața culturală din București nu este comparabilă cu viața culturală din New Yok, dar rămân la părerea mea că românii – și europenii în general – par să se bucure mai mult de timpul liber și au mai mult timp liber pe care să-l dedice activităților culturale.
Se spune că atunci când vezi lumea ca un turist este foarte simplu să te încânte ceva anume şi că nu-i remarci defectele. Fără îndoială, este un principiu adevărat. La prima mea vizită în România, însă, nu am fost doar turistă, ci și un autor care și-a lansat o carte, așa că am avut privilegiul de a sta de vorbă cu mai mulți jurnaliști, oameni de cultură, artiști și intelectuali. Dacă aș fi trăi ceva mai mult timp în România sunt sigură că aș realiza că există și probleme, inclusiv probleme economice, corupție politică și altele despre care românii vorbesc și care le afectează viețile.
Am discutat puțin despre toate acestea cu unii dintre jurnaliștii pe care i-am întâlnit la interviuri. Era evident în cursul acestor conversații că problema corupției politice și economice poate avea un impact uriaș asupra investițiilor străine în România – așa cum se întâmplă în toate statele din estul Europei. Un ziarist de la o instituție media de prestigiu mi-a spus că dorește un interviu cu publisherul meu (Curtea Veche) pentru că acesta este profesionist, punctual, de încredere și pentru că respectă standardele internaționale. Există un fel de modă de a întârzia și de a impinge dead-line-irile la limită în România. Cred că mai există încă o mentalitate gen laissez-faire.
Chiar și așa, în măsura în care România dezvoltă o economie capitalistă de succes, sper că există și alt gen de laissez-faire, legat de profesionalism și de etica muncii. Dacă ar fi să-mi rezum vizita într-o singură frază, aș spune că în urmă cu 30 de ani am părăsit o țară care era în mod cert parte din Europa de Est, și m-am întors într-o Românie care este parte dintr-o Europă nouă. S-a dus și impresia că această țară ar fi captivă între est și vest, între “două lumi”, așa cum spune titlul romanului meu. România de astăzi este integrată în Europa și sper că acest process al internaționalizării va continua, sigur, fără ca țara să-și piardă identitatea culturală pe care și eu, ca mulți alți intelectuali români, o apreciez și o iubesc.
Citiţi şi
Pas cu pas către cel mai râvnit autograf
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
