Am fost cândva o femeie puternică. Nimeni nu îndrăznea să-mi treacă prin față. Mi se spunea Doamna chiar și în absență. Oamenii zâmbeau cu teamă în preajma mea. Le era frică că aș putea să-i admonestez pentru că nu au ales momentul potrivit să zâmbească. Când intram într-o cameră, toate capetele se plecau și zumzetul vocilor se oprea pentru câteva zecimi de secundă, pentru ca apoi să se audă cu multe tonalități mai jos decât înainte de a intra eu. Oamenii se întrebau între ei „Cum este Doamna astăzi?”. Nu pentru că le-ar fi păsat de cum mă simțeam, ci pentru a ști dacă pot să-mi ceară ceva sau să amâne pentru o zi în care mă scăldam în ape mai calde. Nimeni nu mă iubea și nimănui nu-i păsa că sufletul meu era franjurat de durerile ce-l încercaseră ani la rând, de deziluziile pe care i le provocaseră cei dragi. Nici mie nu-mi păsa de ce trăiam. Conduceam o firmă de pază și protecție și mereu eram în miezul evenimentelor. Însoțeam deseori echipajul de intervenție (deși nu aveam ce să caut acolo) la intervențiile pe care le avea. Nu-mi era teamă că aș fi putut fi accidentată în acele momente în care se depășea cu mult viteza permisă. Nu-mi era teamă să cobor la evenimente. Nu-mi era teamă de hoți, de scandalagii, de persoane dezechilibrate mintal. De alcoolici nici nu mai spun. Aveam unul acasă, care de 16 ani bea zilnic. Zi de zi. Instinctul de autoconservare îmi era atrofiat complet. Ba, parcă, îmi căutam sfârșitul și el îmi trăgea clapa la fiecare intervenție. Îmi spuneam că dacă m-ar fi tăiat cineva, nu ar fi curs niciun dram de sânge, ci venin. Atât de mare era durerea pe care o adunasem în mine. Și ea se transformase în venin. Nu mai așteptam nimic de la viață. Ucisesem cu mult timp în urmă orice speranță. Pusesem la zid orice vis. Nu trăiam. Supraviețuiam în virtutea inerției.
Și atunci, în acea perioadă din viața mea, ai apărut tu. Erai mult mai mic decât mine. Foarte mic. Nimeni până la tine nu mă privise ca pe o femeie. Tu ai fost singurul care a îndrăznit să treacă dincolo de „Doamna”. Când mă priveai aveai ochii precum ai unui bolnav cu febră ce trece de 40 de grade. Sau ca ai unei persoane flămânde, care simte că se apropie o lipotimie dacă nu se alimentează imediat. Îmi căutai mereu privirea și nu ți-o plecai dacă mă uitam la tine. Nu arătai că ți-ar fi teamă de mine. Ba, din contră, parcă m-ai fi provocat să te admonestez. Într-o seară te-am certat pentru o greșeală minoră. Am aflat mai târziu că plânseseşi toată noaptea pentru că mă supărasem pe tine. Ceva în mine s-a rupt. Nu îmi dădeam seama ce mi se întâmpla, dar, pentru prima dată după mulți ani, simțeam că încep să mă dezmorțesc. Să simt ceva pentru un semen. Îmi era milă. Situația s-a complicat. Fiica mea a început să aibă sentimente pentru tine. Din punctul meu de vedere, erai încă un nume pe o listă lungă cu nume. Relațiile ei nu treceau de câteva luni. Ba se întâmpla ca uneori să aibă două sau trei relații în același timp. Cum aș fi putut să privesc altfel relația ta cu ea? V-ați mutat împreună, în casa părinților ei. Aveam intrări separate. Voi la parter. Noi la etaj. Nu ne întâlneam în casă, dar îți trimiteam, prin fiica mea, mâncare, jos, la voi. Asta a durat o lună de zile.
Între timp, a venit ziua fiicei mele. La insistențele mele și ale șefului tău direct, cu un inel cumpărat de mine, mi-ai cerut fiica în căsătorie. Nu știu ce a simțit cu adevărat, dar cred că emoția ei era sinceră, căci erai primul bărbat din viața ei care o ceruse de soție ca la carte. La ceva timp după acest eveniment, într-o seară, soarta ne-a adus la un loc. Făceam un control de rutină la un Obiectiv și când am intrat în spațiul destinat agentului de pază, te-am găsit singur, plângând. M-am așezat lângă tine, pe marginea patului, și te-am întrebat ce se întâmplă. Mi-ai spus că fiica mea mai avea pe cineva, că nu erai singurul din viața ei. Mi s-a făcut milă de tine și te-am bătut părintește pe spate, încercând să-ți alung neliniștea, încurajându-te să mergi înainte, să-i câștigi inima. Mi-ai luat mâna dreaptă și ai început să mă mângâi pe brațul dezgolit. Era mijlocul verii. Nu mi-am dat seama atunci, în acel moment, ce se petrece. Căutam să-ți sădesc încrederea în relația voastră.
În acea noapte, m-am trezit din somn speriată, gândindu-mă că mă mângâiasei pe braț. Că, timp de un minut, poate chiar mai mult, îți purtasei mâna, într-o mângâiere caldă, pe mâna și pe brațul meu. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplase. Mi-am spus că nu este posibil să nutrești vreun altfel de sentiment față de mine decât cel de respect față de mama viitoarei tale soții.
Câteva zile mai târziu, coboram să duc gunoiul, la tomberonul din curte. Auzindu-mă, ai deschis ușa de la voi și mi-ai ieșit în față. Erai îmbrăcat în ținută civilă și m-ai întrebat dacă îți stă bine, deoarece mergeai să-mi aduci fiica acasă de la serviciu. Ți-am spus pe un ton neutru că este ok și mi-am văzut de drumul meu.
La finele lui iulie, fiica mea m-a reprezentat la un botez în capitală. Erai singur, jos, la voi. În acea sâmbătă seară am coborât să-ți las cina. Dormeai, dar, când m-ai simțit, ai sărit ca ars din pat. Mi-ai luat tava cu mâncare, ai pus-o pe masă, apoi, fremătând, m-ai îmbrățișat, revărsând asupra mea un potop de săruturi fierbinți. Mă sărutai frenetic, disperat… Nu mai fusesem niciodată sărutată astfel. După momentul de șoc, mi-am revenit și, desprinzându-mă cu greu din strânsoarea brațelor tale, m-am refugiat în balansoarul din curte, încercând să mă liniștesc înainte de-a urca. Mai târziu în acea seară, soarta ne-a adus din nou împreună. Eram la birou. Ai intrat, ai închis ușa cu cheia, și am știut că nu mai puteam să-ți rezist. Eram mult prea tulburată de ce se întâmplase mai devreme. Deși făcusem duș, săruturile tale încă îmi ardeau fața, gâtul, umerii, brațele…
În vara aceasta am împlinit 10 ani de când suntem împreună. Am trecut împreună peste reproșurile fiicei mele; peste divorțul meu; peste bolile pe care mi le-am cauzat, acuzându-mă permanent pentru decizia de-a fi împreună cu tine. Am învins amândoi Zona Zoster în 2010, demonstrându-mi atunci că poți fi cea mai compasională asistentă personală din câte am avut vreodată. Ținem amândoi sub control inima și tensiunea mea de gradul III… Trecem cu bine și peste puseurile mele cu diferența de vârstă… Dar cel mai mult am înțeles că te-ai maturizat, și te-ai maturizat frumos, când am fost diagnosticată cu o tumoară la sânul stâng. În iarna lui 2015. Mă așteptam să faci fețe-fețe, să dai din colț în colț, când ți-am spus că risc o masectomie. Mi-ai spus plin de încredere că aveam să trecem și peste asta cum trecusem peste toate de când eram împreună. Și pentru că mi-era teamă că nu o să mă mai iubești, dacă voi avea un sân în minus, mi-ai dat lecția vieții mele, spunându-mi că nu stai cu o femeie cât e deplină, frumoasă, inteligentă și o părăsești când nu mai are o mână, un picior sau un sân, în cazul meu. Stai cu o femeie, cu un om, pentru ceea ce reprezintă acel om pe de-a întregul pentru tine. Erai mult prea mult pentru mine. Mult prea tânăr! Mult prea frumos! Mult prea bun! Și m-am întrebat cum de nu te văzusem până atunci cum ești cu adevărat? Când crescuseşi atât de frumos, încât orice femeie te-ar fi dorit ca partener lângă ea?
În vara aceasta fiica mea (căsătorită de cinci ani), mi-a spus că ești singurul bărbat care a părăsit-o fără să-i dea vreo explicație. Că ai fi putut să-i spui „Iartă-mă pentru ce îți fac, dar m-am îndrăgostit de mama ta!”. Cum să-i fi spus una ca asta? Cine să conceapă așa ceva? Și totuși… Acum este mulțumită, spunându-mi că nimeni nu m-ar fi putut iubi mai mult decât tine. Nimeni nu ar fi acceptat ca eu să devin o femeie întreținută. Nici chiar eu. Și totuși, așa este. M-ai dus în locuri în care nici nu am visat să merg vreodată. Mi-ai oferit chiar și ce nu am îndrăznit să-mi doresc. Și totuși… Eu nu te iubesc îndeajuns. Privindu-te, în vară, cum te jucai cu nepoțelul meu (în vârstă de doi ani), am avut o strângere de inimă. Regret că mi-am pierdut capul în urmă cu zece ani! Regret că încă ești îndrăgostit de mine, gelozindu-mă atunci când un bărbat de vârsta mea mă privește pofticios. Regret că nu te iubesc atât de mult, încât să te fac tată. Este singurul lucru pe care nu ți-l poți oferi și pe care eu, din lașitate și egoism, nu am să ți-l ofer nicicând. Ai dreptate ca atunci când îți spun „Te iubesc!” să-mi spui „Eu mai mult!“.
Iartă-mă că sunt doar umbra unei femei puternice!
Pe Rita o găsești și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
