Am spus că într-o bună zi o să scriu despre asta, dar prima dată trebuie să îi supraviețuiesc. Am mai spus și că dacă nu vom găsi raiul în drumul nostru, o sa te țin de mână prin iad. Am vizitat ambele locuri, doar că în al doilea m-ai lăsat singură. Ai vrut să o faci de la intrare, păcat că iubirea mea ardea mai puternic decât focul iadului, iar degetele mele erau prea încăpățânate ca să le dea drumul alor tale. Probabil aveam atât de multă putere în ele datorită inelului pe care, din nu stiu ce motiv, ai ales să-l pui acolo și apoi ai uitat complet de el și de promisiunile tale. Dar când am obosit, ai găsit momentul potrivit ca să ieși din strânsoarea lor și să îmi întorci spatele, fără să mai arunci câte o privire peste umăr, de curiozitate măcar.
Am fost învățată că orice greșeală se plătește, așa că am plătit-o și pe asta, cu tot cu dobândă, dar nu mă plâng. Am ridicat capul și am mers mai departe prin întuneric, prin iad, prin foc, prin orice a fost nevoie, atât cât a fost nevoie. Se spune că durerea te face mai puternic. A mea m-a distrus și tot ea m-a reparat. M-a ajutat să descopar și să înteleg valoarea anumitor lucruri, ca de exemplu libertatea și iubirea.
Tu nu-ți permiți iubirea mea, nu ți-ai permis-o niciodată și totuși ai primit-o pe gratis, poate de-aia nici nu ai apreciat-o. Primeai tot fără să oferi ceva și ai considerat că dacă eu te iubesc, trebuie să lupt de una singură ca să fim fericiți. Mi-ai spus că nu poți să îmi oferi nimic și am ales să rămân lângă tine. Am acoperit mereu golurile și lipsa ta cu iubire, nu cu altceva. Am înțeles orice și am cerut prea puține. Am luptat de una singură și am dus relația de una singură, doar de dragul tău. Dar când, într-un final, am rămas fără resurse și ți-am cerut ajutorul, ai spus că nu o sa faci nimic. Atunci am realizat că e timpul să ofer atât cât primesc, adică nimic. Și rezultatul a fost fantastic, pentru că mi-am recâștigat libertatea, de care am uitat de mult timp sau nici nu eram conștientă că am pierdut-o vreodată.
Citiți și Nu sunt o femeie pentru publicul larg
Iar când îți recâștigi libertatea, când inima ta e din nou doar a ta, descoperi câtă putere s-a ascuns în spatele lacrimilor. Simți transformarea unei omizi în fluturele capabil să zboare peste toate amintirile, iar decizia de a se opri preț de câteva secunde la una sau a-și continua drumul îi aparține. Traseul zborului îi aparține, locul și durata opririlor îi aparține, iar de data asta nu va mai oferi decât atât cât primește.
©Yelena Sidorova
Cu toții știm transformarea miraculoasă prin care trece o omidă, ca să ia forma unei ființe perfecte, capabilă să zboare peste cele mai frumoase tărâmuri, să se oprească pe cele mai colorate flori. Dar câți dintre noi am trecut printr-un proces asemănător, câți am fost doar o simplă omidă care, atunci când credea că moare, a devenit fluture? Câți am cunoscut cea mai cruntă durere? Și câți am dus luptă după luptă, unele câștigate, majoritatea pierdute, dar am ieșit învingători și, într-un final, am simțit libertatea nemărginită oferită de deschiderea aripilor dobândite la câștigarea războiului. Un război dus cu noi înșine.
Într-o dimineață, te trezești și conștientizezi că transformarea a avut loc. Ai câștigat, ai devenit dintr-o omidă care se târăște prin viață, un fluture care zboară și vede lumea dintr-o altă perspectivă. Și îți deschizi aripile, și le admiri, și îți promiți tu ție că o să le faci să fie atât de puternice, încât să poată înfrunta orice furtună le va apărea în cale.
Guest post by Bianca B.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
