Nu ne plac – hotărât lucru – chestiunile grave, serioase. Faptul că totul în jur se dărâmă nu ne preocupă cât să ne apucăm să construim un sistem de apărare la tot ce ne (va) ucide.
Bacteriile? Mofturi! E normal când se duce omul la spital să se întoarcă mort, aşa e tradiţia pe la noi. Suntem conservatori, ne plac tradiţiile. Renunţăm greu la identitatea noastră. Care este identitatea noastră? Păi, asta: ne place să fim pe ultimul loc la orice. Dacă nu suntem, ne panicăm şi începem să ne împuşcăm în picior, măcar să avem o scuză pentru teribila noastră ratare.
Clădirile care stau să pice? Tot centrul Bucureştiului sub o mare bulină roşie? Mofturi! Nu ne lasă pe noi bunul Dumnezeu la greu.
Există în filmul Bacalaureat de Cristian Mungiu o secvenţă peste care am trecut prea uşor. O doamnă în etate se simte rău, se prăbuşeşte la pământ. Nu i se acordă primul ajutor (nu ştim noi să facem d-astea, concrete). În schimb, i se aprinde creştineşte o lumânare la căpătâi, să nu moară femeia în condiţii necreştine. Suntem fatalişti şi suntem superstiţioşi. Asta e situaţia.
© Tommy Ingberg
Ultima ispravă a trei milioane de cetăţeni este aceasta: au identificat pericolul care ne pândea. Gheizarea României. Curcubeizarea ţării noastre, în care se ştie cât de mult e preţuită familia şi cât de serios sunt ocrotiţi mama şi copilul. N-avem noi indemnizaţii care să încurajeze naşterile? N-avem noi alocaţii decente de creştere a copilului? Nu suntem noi toată ziua preocupaţi de sistemul de învăţământ? De educaţia pe care le-o dăm celor care urmează? Cum să nu fim? Dar uite că aici era buba: spaţiile mici din dormitoarele personale. Ce facem cu familia? Cum să o lăsăm pradă acestor tulburări, acestor maşinaţiuni pe care perfidul Occident le face în contra noastră, a românilor verzi, patrioţi şi familişti?
Că industria e pe butuci şi agricultura ţine de cum dă bunul Dumnezeu, sărăcuţul, ploaie, că spitalele sunt abatoare şi că serviciile sunt mai proaste ca-n Bulgaria, draga de ea, toate astea nu au nicio importanţă. Important e să nu cumva să îşi poată ridica aceia care nu sunt ca noi o celulă de bază în societate. Să fim vigilenţi!
Trei milioane de cetăţeni sunt în contra. E dreptul lor să fie. Ei nu sunt nici proşti, nici troglodiţi, nici habotnici, nici retrograzi. Să nu aruncăm cu aceste agresive epitete ornante. Sunt oameni care se tem de ceea ce nu cunosc. E teribil să trăieşti între atâtea ameninţări virtuale.
Dar ce e cu adevărat monstruos e că ameninţările reale, care ne omoară cu zile, ei bine, astea nu mobilizează nu trei milioane, nu trei sute de mii, dar nici măcar treizeci de mii de cetăţeni.
Şi de aici ni se va trage. De la lipsa asta de bun-simţ în a trata viaţa, şi în a ne vedea fiecare de casa lui şi, în comun, de străzile, şcolile şi spitalele noastre.
Nu musulmanii, nu homosexualii, nu extratereştrii ne vor distruge. Ci această cumplită dorinţă de a uniformiza în josul gândirii. Din fericire, în ciuda a ceea ce credem atâţia, România nu e o insulă gri, în care putem să trăim, liniştiţi, la adăpost de mersul omului prin istorie. Cum-necum, vom fi tractaţi în prezent. Aşa şi numai aşa va trece şi la noi Evul Mediu Timpuriu.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Menopauza: transformări psihologice, s*xuale și impactul asupra identității feminine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
