Între opresiune și dorință, la feminin
În 1993, (Dame Elizabeth*) Jane Campion a devenit prima femeie (și prima din Noua Zeelanadă) care a fost răsplătită cu prestigiosul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. Deși a avut competitori puternici, la acea vreme, The Piano a împărțit podiumul cu pelicula realizată de Chen Kaige, The Good Concubine. Sondajele criticilor (BBC) poziționează filmul pe locul întâi, dintr-o remarcabilă listă de preferințe, ce acoperă o perioadă de mai bine de o sută de ani pentru activitatea realizatoarelor de cinema.
Povestea pianistei scoțiene Ada McGrath (Holly Hunter) – o mută elevată, vândută de tatăl ei grănicerului Alisdair Stewart (Sam Neill) – a avut ca principale surse de inspirație The Story of A New Zealand River de Jane Mander și povestea populară Bluebeard. Așadar, eroina călătorește către îndepărtatele tărâmuri, alăturide fiica ei, Flora (Anna Paquin). După ce soțul ei îi vinde pianul prietenului său George Baines (Harvey Keitel), Ada devine furioasă și se decide să își recupereze prețiosul instrument printr-un “aranjament” cu noul proprietar. Pe fundalul unui univers luxuriant de pe coastele de la Antipozi, se vor derula crize de gelozie, idile și crize sentimentale, în vreme ce Flora caută cu disperare fericirea pe care o tot evitase.
Filmul este deosebit, iar cotațiile criticilor sunt excente, mai ales dacă avem în vedere interpretarea fără cusur a pianistului Michael Nyman (pentru ilustrația muzicală), cât și reușita artistică a lui Holly Hunter, care a primit – pentru acest rol – un premiu Oscar (1994), la categoria “cea mai bună actriță”. Deși prima opțiune a regizoarei, pentru acest rol, fusese actrița Sigourney Weaver, astăzi, pare tot mai greu să ne imaginăm o altă actriță pentru Ada. Printre alte propuneri s-a numărat și Isabelle Huppert, care discutase cu cineasta despre acest rol, dar, în cele din urmă a declinat propunerea (artista/Isabelle Huppert și-a exprimat – mai târziu – regretul).
Deși au existat numeroase monologuri (învăluite în tandrețe de vocea din off) pentru gândurile Adei, totuși atmosfera ireală, de basm, a fost conferită de talentul și expresivitatea corporală a lui Holly Hunter, care s-a potrivit de minune cu cei doi parteneri de joc (Neil și Keitel). Gesturile simple, precum examinarea unei găuri dintr-un ciorap, exprimă multe, iar privirile cântăresc greu.
Anna Paquin 2014
De asemenea, Anna Paquin – care avea doar nouă ani la momentul filmării – a scris și ea istorie odată cu rolul pentru care a fost răsplătită cu un premiu Oscar (“Cea mai bună actriță într-un rol secundar), în anul următor. Fetița care fusese forțată să crească prea repede a mai cedat din pricina presiunilor. Totuși, partiturile pe care Campion le-a oferit celor două (Ada și Flora McGrath) au lăsat să se vadă cu nu sunt perfecte, dar pot fi oricând complicate, reale și fascinante.
Ada și Flora McGrath
Cronicarul Maria Lewis, din Noua Zeelană, considera că identitatea culturală a cineastei (Campion) e parte integrantă a acestui film: “Jane Campion și-a concentrat atenția asupra femeii, nu în maniera narativă de la Hollywood, cât cea specifică zonei (Noua Zeelandă și Asia-Pacific) – femei atipice, femei talentate, dar complicate, femei ce par ciudate, femei care depășesc limitele și își croiesc singure ritmurile proprii, apăsând pe coardele știute doar de ele.” Desigur, aceste aspecte au făcut ca The Piano să devină un film unic, atât de apreciat, este o poveste fermecătoare, un adevărat basm, dar care prezintă și asperitățile vieții, din orice unghi ar fi privite.
Istoria femeilor din spatele camerei de înregistrare se înscrie tot în istoria opresiunii, deoarece filmarea era, cândva, o activitate rezervată doar bărbaților (albi). Rezultatele sondajului de opinie dovedesc că încă există multe talente neexploatate, care trebuie descoperite și recunoscute. La mai bine de sfert de veac de la premieră, The Piano, un film despre dorință, dar și opresiune, într-un mediu patriarhal, face spectatorii să rezoneze profund. Aproximativ 8% din cei 368 de votanți, din sondajul criticilor, au ales The Piano drept filmul lor «numărul unu». Printre aceștia s-a numărat Melissa Silverstein, fondatoare și președintă a portalului Women and Hollywood, care punctează natura inovatoare a filmului drept motiv al opțiunii sale: “S-ar putea să fie unul dintre primele filme pe care le-am văzut din care am înțeles pe deplin ce înseamnă ca un regizor să aibă viziune”, declară aceasta. “Nu se spune nimic. Totul se simte.” Melissa Silverstein consideră The Piano un «moment zero» pentru perspectiva feminină în cinema, deoarece – până atunci – majoritatea filmelor care înfățișau sexualitatea feminină erau realizate doar de bărbați.
O altă reușită a filmului The Piano o reprezintă interesul pe care încă îl mai suscită. Astfel, scenarista Laura Venning și-a redactat teza de Licență cu o temă despre Jane Campion, după ce a descoperit The Piano, la șaisprezece ani. Tânăra cineastă mărturisește: “Tocmai mă interesam de fim și abia mă descurcam cu filmele canonice, totuși, când am urmărit The Piano, am fost uimită să mă las transpusă de această poveste întunecată, cu accente gotice, în care dorința și creativitatea femeiască devin două forțe de neoprit.”
După acest film, Jane Campion și-a continuat activitatea realizând filme și seriale de televiziune, care vizează atât creativitatea feminină, cât și mașinațiile puterii din comunitățile acestei regiuni geografice (Noua Zeelandă). The Piano continuă să fie o poveste cu o eroină imprevizibilă, o peliculă în care romantismul tandru sălășluiește alături de tristețea profundă. Este o impresionantă poveste cinematografică care aduce în prim-plan dorința (universală) de a iubi și de a fi iubit.
The Piano nu este doar o poveste frumoasă, sfâșietoare, ci și un câștigător demn al acestui sondaj, care demonstrează necesitatea existenței unei industrii cinematogarfice diverse, dar și remarcabile, așa cum poate fi viața însăși.
*tilul l-a primit în 2016
[Traducere și adaptare după articolul semnat de Hannah Woodhead pentru BBC]
Citiţi şi
Anatomie d’une chute / Anatomy of a Fall
Masculinitatea toxică – The Power of the Dog
Singura sa grijă: corpul – Titane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
