Toată lumea a răspuns «prezent» la o “reuniune familială” fără precendet. Încă o dată, forța simbolică funcționează: vocea din off se adresează spectatorilor Netflix, acești copii crescuți și educați să-i considere pe DeNiro, Pacino și alții ca ei, legende nemuritoare ale cinemaului. Cu toate acestea, The Irishman ne arată că, în realitate, și acestea pot fi…obosite și chiar…muritoare.
Anunțat cu regularitate, apoi lăsat în urma altor lungmetraje, The Irishman este un film despre care se poate spune, din capul locului, că este prea lung (trei ore și jumătate), dar și cel care a necesitat cele mai mari costuri pentru realizator. Gigantul de la SVOD, Netflix, a cumpărat drepturile de autor și i-a oferit lui Scorsese «cartea albă».
Proiectul, așteptat de mai bine de zece ani este o bijuterie servită de un trio actoricesc de excepție. Filmările principale au început în septembrie 2017, în New York și în Mineola, dar și Williston Park din Long Island – și s-au încheiat în martie 2018. Premiera mondială a avut loc la cea de a 57-a ediție a Festivalul de Film de la New York (pe 27 septembrie 2019) și o lansare limitată în cinematografe la 1 noiembrie 2019, urmată, apoi, de lansarea oficială pe Netflix.
Pelicula reprezintă un cumul al elanului fantasmelor scorsesiene, dar și al cinefililor, o saga despre crima organizată din America de după cel de-al Doilea Război Mondial, prin ochii veteranului de război Frank Sheeran, escroc și asasin plătit, care a lucrat pentru unele dintre cele mai cunoscute personaje ale secolului al XX-lea. Pelicula narează o poveste care se întinde pe parcursul multor decenii. În The Irishman, aura unor monștri sacri precum Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci, fără a uita de Martin Scorsese, capătă altă coloratură, în plină era streaming-ului. După ce-a făcut demonstrația măiestriei sale cu The Wolf of Wall Street, Hugo Cabret și Silence, la 76 de ani, cineastul incită publicul cu această nouă propunere. Persistă o legitimă întrebare: ce-ar mai putea aduce nou într-un registru pe care l-a părăsit în glorie?
Fotografia care însoțește cronica din The New Yorker.
The Irishman urmărește unul dintre cele mai mari mistere nerezolvate din istoria americană: dispariția legendarului șef de sindicat – Jimmy Hoffa – și prezintă o călătorie extraordinară prin coridoarele ascunse ale crimei organizate: modul de funcționare, rivalitățile și legăturile cu politica. De asemenea, aduce o nouă fructuoasă colaborare între Martin Scorsese și Robert De Niro, după Mean Streets (1973) și Casino (1995). La mai bine de două decenii distanță, cineastul se întoarce la fresca (criminală) care i-a adus un renume mondial. La baza poveștii epice, se află romanul lui Charles Brands,I Heard You Paint Houses (Frank ‘The Irishman’ Sheeran and the Inside Story of the Mafia, the Teamsters, and the Final Ride by Jimmy Hoffa), bazat pe faptele din viața reală a lui Frank Sheeran. Sheeran aka Irishman din titlu a fost un funcționar din sânul sindicatului numit Teamsters (cel mai mare din Statele Unite), prezidat de Jimmy Hoffa, așadar, doi oameni acuzați de legături secrete cu crima organizată. În cultura populară, personajul Hoffa a fost deja evocat, drept sursă de inspirație pentru F.I.S.T de Norman Jewison (scris de Sylvester Stallone care deținea și rolul principal), apoi – mai lăturalnic – în lungmetrajul lui Danny DeVito, intitulat Hoffa, unde Jack Nicholson îl întrupa pe șeful organizației. Așadar, lui Robert De Niro îi e rezervat rolul lui Frank Sheeran, Joe Pesci iese din pensionare pentru a-i da chip unei figuri emblematice a gangsterismului, Russell Bufalino, în vreme ce Al Pacino își face botezul în fața camerei maestrului, întrupându-l pe Jimmy Hoffa.
Alături de acești «grei» ai marelui ecran, apar și Ray Romano, Bobby Cannavale, Anna Paquin, Stephen Graham, Stephanie Kurtzuba, Jesse Plemons și Harvey Keitel, în roluri secundare. Pelicula îi prezintă pe Frank Sheeran (De Niro), șofer de camion, care devine un ucigaș plătit. Acesta ajunge să fie asociat al mafiotului Russell Bufalino (Pesci) și a familiei sale, incluzând perioada în care a lucrat pentru puternicul lider de sindicat Jimmy Hoffa (Pacino). În acest road-movie, bătrânul Frank Sheeran își convoacă marile moment din viața sa, ca într-un lung voiaj în mașină, alături de Bufalino și femeile lor. Vechiul sindicalist din mafia italo-americană își aduce aminte de raporturile profesionale și amicale cu Jimmy Hoffa, președintele Sindicatului camionagiilor (desființat în 1964 din motive de escrocherie și fraudă).
În Mica Italie din New York, Scorsese a văzut cum se derulează scene de violență de toate genurile (atrocități brutale și sexuale), de aceea, acest microunivers l-a marcat în mai toată cariera sa cinematografică (Mean Streets, Raging Bull, Goodfellas). Prin urmare, din anii ’90, Scorsese a fost considerat cineastul care a tratat într-o manieră realistă crima organizată (Cosa Nostra din New York). Fluidă, dar și spectaculoasă, camera de filmare ni-l prezintă – în interiorul unei case – pe Robert De Niro îmbătrânit, într-un scaun cu rotile. Frank Sheeran nu este nici Jimmy Conway, nici Sam Rothstein, chiar dacă împărtășește cu acesta din urmă o anumită sobrietate. Eternul “număr doi”, împărțit între loialitate și obligațiile sale, se găsește într-o poziție aflată în umbră, fără mari posibilități de ascensiune.
Din primul act, The Irishman pare că se înscrie în continuitatea predecesorilor săi, apoi se bifurcă, progresiv, și capătă o traiectorie introspectivă. Prin urmare, ne aflăm în fața unei adevărate «rise and fall/ mărire și decădere» scorsesiene, ceea ce implică motivele comune (râul în care sunt aruncate armele, rapelul către deșertul din Las Vegas unde erau odinioară îngropate cadavrele), tematica abordată (răscumpărarea/izbăvirea, aici, imposibilă, e la fel de importantă), peripețiile așteptate (ascensiunea e mult prea «previzibilă» decât căderea). În toată evoluția, doar violența reprezintă un punct semnificativ.
Motiv inedit și sursă de scepticism, «provocarea tehnologiei» a fost utilizată, aici, de regizor pentru a modifica trăsăturile lui Robert De Niro, marcând îmbătrânirea sau întinerirea personajului interpretat de acesta. Aceste intervenții, operate asupra lui De Niro, ne reamintesc de prestația sa, de excepție, din Raging Bull (Jake La Motta) în al cărui epilog, actorul apărea îmbătrânit, grație tehnicilor de machiaj și protezelor artizanale. Această prematură îmbătrânire reprezenta o sumă de posibilități, care nu corespund realității, așa cum – în cazul de față – noua propunere (de întinerire) este una ireală. Acest punct reprezintă o nouă pistă: jocul «fals» vs. «adevărat», în care Scorsese mixează marile figuri, reale și fictive (moștenite din propria sa mitologie cinematografică).
Reformatul tandem De Niro-Pesci, ambii excelenți, reactivează succesul din ultimelor decenii. În această peliculă, regăsim urme din Silence: ca și în precedenta peliculă, Scorsese a inoculat o subtilă lentoare și un suflu meditativ, care se contrapun mașinăriei gangsterilor: camionagiul Frank Sheeran (Robert De Niro) revine în grupările de crimă organizată și devine omul de bază al carismaticului Russell Bufalino (Joe Pesci), căruia îi va rămâne toată viața fidel. Niciun autor a reușit să înscrie atât de bine raporturile de forță și de putere într-o perspectivă istorică.
Așadar, The Irishman evocă mai multe episoade importante din anii ’60 – începând cu tentativa eșuată a invaziei militare în Cuba, alegerea lui John Fitzgerald Kennedy ca președinte al S.U.A., apoi asasinarea acestuia, de la nominalizarea fratelui său, Bobby ca ministru al justiției, războiul din Vietnam și alegerea lui Nixon. Amplă și densă, fresca cinematografică se bazează pe un scenariu complex, cu o structură divizată în trei temporalități distincte, și beneficiază de calitățile de povestitor ale cineastului, care-i conferă fluiditate narativă. Studiul despre viața mafiotului Frank Sheeran ține oglinda în fața unei lumi și aruncă spoturi de lumină înspre perioadele-cheie. Într-un film cu o durată excepțională, narațiunea se articulează în jurul multor flashback-uri, reconstituind corect (socio-istoric) epocile – anii ’60 și ’70. Totuși, ambiguitatea e semnificativ surprinsă când tenta de tristețe resimțită de Hoffa și ai săi e legată de anunțul decesului lui JFK, din 22 noiembrie 1963. Bunăoară, vechiul sodat, devenit asasin pentru mafia, e împărțit între profunda amiciție pentru celelalte două personaje și decizia finală, mai ales, efectul pe care îl are aceasta în relația cu una dintre fiicele sale, Peggy (Anna Paquin). Digresiunile nostalgice sunt destul de greu de digerat (interpreții trec de la vârsta de 24 la cea de 80 de ani); dacă filmul ar fi fost realizat în formatul unei mini-serii, cu siguranță, forța emoțională din interpretarea actoricească ar fi fost mult mai bine resimțită de public.
Martin Scorsese narează istorii dintr-o țară cangrenată din interior, în comparație cu “eșantionul” din Las Vegas-ul ilustrat în Casino. Integritatea artistică, etica cinematografică (de care-a dat mereu dovadă cineastul) îl mențin la o riguroasă distanță față de o lume (și o industrie) în descompunere. Cam așa s-ar traduce gestul romantic și melancolic al unui «gigant» care nu cedează în fața facilității nostalgice. Contururile se ivesc în toată durata-fluviu, iar Martin Scorsese observă și studiază timpul (care-a trecut și care-a rămas). Chestiunea a morții se întrevede mereu, greție fidelului alter-egoregizoral/ Robert DeNiro. Aproape Eastwoodian în maniera sa testamentară, ne lasă să contemplăm un om ros de regrete, de erori ale trecutului, în imposibilitatea de a se reabilita (analogia cu Clint Eastwood pleacă de la declarația de adio a cineastului pentru genul western, în 1992 odată cu Unforgiven).
O calitate imensă- de necontestat – este cea interpretărilor actoricești, îndeosebi cea a lui Joe Pesci, șeful din nord-estul Pennsylvaniei. Scos de la pensionare, demonstrează încă o dată că forța interpretativă ține de vocație, venerabilul actor întrupează cu precizie și minuțiozitate toate nuanțele psihologice. De Niro, ca de obicei, exploatează, deja, celebrul său rictus și punctează momentele semnificative (jena ivită din necesitatea eliminării amicului său, Hoffa). Lui Al Pacino i se oferă șansa de a-și etala paroxismul vocal. Puțintel la trup, dar mare în exploziile colerice, maestrul conferă greutate unui personaj care ne poartă prin meandrele strategiilor alambicate din dorința de a supraviețui cu orice preț. Toate buclele temporale ne conduc la solitudinea inițială a lui Sheeran și scot în evidență motivul central. După ce a încercat în zadar să o recontacteze pe fiica sa, Sheeran pare mai izolat ca oricând. Ca de obicei, la Scorsese, intimitatea crepusculară e o formă de eleganță.
Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Steven Zaillian după I Heard You Paint Houses de Charles Brandt
Imagiea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Regina Graves
Costumele: Christopher Peterson, Sandy Powell
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Robbie Robertson
Distribuția:
Robert De Niro – Frank Sheeran
Al Pacino – Jimmy Hoffa
Joe Pesci – Russell Bufalino
Harvey Keitel – Angelo Bruno
Bobby Cannavale – Felix DiTullio
Ray Romano – Bill Bufalino
Stephen Graham – Anthony Provenzano
Anna Paquin – Peggy Sheeran
Durata: 209 min
Citiţi şi
Două minute și jumătate să reaprinzi o dragoste veche
Al Pacino, 83, așteaptă al patrulea copil, Robert De Niro, 79, e tată pentru a șaptea oară
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
