E oficial. Un studiu din 2011 al BMC Medicine arată că persoanele din țările dezvoltate sunt mai predispuse la depresie decât cele din țările cu venituri mici și mijlocii. Incidența cea mai scăzută a episoadelor depresive majore a fost înregistrată în India, Mexic, China și Africa de Sud (sub 10%), în timp ce la celălalt capăt s-au aflat Franța, Olanda, Noua Zeelandă și SUA (peste 18%).
De asemenea, 28,1% din persoanele care au afirmat că suferă de un tip de depresie majoră cronică trăiesc în țările dezvoltate, și numai 19,8% în țările cu venituri mici și mijlocii.
Acum, după ce v-am captat atenția cu surse oficiale, am să vă povestesc despre zâmbet.
Acum șapte ani, la capătul primei mele mari călătorii am găsit India. India nu e o țară călduță. Ori te fascinează, și vrei să revii, ori juri că-l ia mama dracului pe ăla care mai pune piciorul acolo. India face cu creierul tău ceea ce un utilizator de calculator face cu hard-discul când dă comanda Format C:/ Te reformatează, te scoate din minți, la propriu. Te scoate din mintea ta.
Când am revenit în România, pe lângă faptul că acolo unde mă obișnuisem să văd 100 de oameni era numai unul (un oraș ca New Delhi are o populație egală cu toată populația României), clădirile și mașinile îmi păreau grozav de depărtate unele de altele și n-am mai suferit niciodată de pe urma înghesuielii din autobuze, am mai observat o modificare. Diferența asta a fost mai subtilă, și mi-a luat mai mult timp ca să o identific, dar când am făcut-o s-a manifestat ca o mică revelație.
Îmi amintesc că eram într-o stație de autobuz din București și aveam sentimentul difuz care nu mă părăsise de la revenire, anume că lipsește ceva, și nu cantitativ, ci calitativ.
Și m-a izbit. Dacă tot stăteam acolo, o mână de oameni așteptând un autobuz, mie îmi venea să schimb o vorbă, să întreb de unde și-a luat doamna pălăria, să remarc că florile domnului sunt foarte frumoase, le duce iubitei sau soției, desigur, florile roșii sunt mai potrivite pentru iubită. India mă obișnuise cu faptul că necunoscuții își zâmbesc când li se întâlnesc privirile, socializează firesc, nu se rușinează să te întrebe, dacă ceva la tine le trezește curiozitatea, și dacă vor să se uite la ceva privesc țintă, fără să simuleze că se uitau de fapt după ciori. Mi se părea firesc să zâmbesc figurilor inexpresive sau încruntate a căror unică grijă părea aceea de a transmite mesajul: nu te văd, sunt singur aici, păstrează distanța. N-am putut. Zâmbetul încă nu era al meu. M-am readaptat.
De atunci am reîntâlnit comunicarea interpersonală prin zâmbet și în alte locuri ale lumii, din Brazilia până în Ecuador și din Columbia până în Mexic. Un antrenament de lungă durată, din care reveneam, după câte 3-4 luni, tot mai aproape de a înțelege ce se întâmplă cu zâmbetul.
Zâmbetul real, firesc, nu are motivație. Există prin el însuși. Vine din bucuria lui „a fi”, nu din grija lui „a avea”.
Un zilier nicaraguan care se ducea la muncă în Costa Rica s-a oferit să plătească taxa pe un formular de ieșire din Costa Rica atunci când nu aveam bani schimbați. Un altul a vrut să dea de la el doi dolari, ca să vin în colectivo (taxi cu mai mulți călători care au aceeași destinație) până la granița cu Honduras, și era foarte mirat când i-am înapoiat banii, pentru că nu se aștepta, o făcuse pur și simplu. O fată din Columbia m-a invitat să petrec Crăciunul în casa ei, cu familia ei, la o zi după ce ne-am cunoscut. Un mexican, patron de mic restaurant în Isla Mujeres, m-a lăsat să consum pe datorie deși mă vedea prima oară. Când am plecat de pe insulă, mi-a împodobit rucsacul cu panglici verzi, era St. Patrick’s Day. Așa am urcat în avion, și o parte din panglicile de hârtie au rezistat, nu se știe cum, călătoriei în cala a două avioane și trecerii prin trei aeroporturi.
La San Gil, în Columbia, pensiunea la care stăteam a fost jefuită de câteva ori la rând. Era propiretatea unui cuplu tânăr, cu un băiețel de câtiva ani. Soția, Alejandra, plângea de fiecare dată când îi călcau hoții (erau jafuri de sezon, mi-a explicat, se apropiau sărbătorile din Decembrie), dar nu dura mult și își stergea lacrimile, se juca cu mânuțele celui mic, și pe față îi înflorea iar zâmbetul: „Nu știu ce-o să ne facem”, spunea, dar spunea asta, nu se știe cum, surâzând, de parcă îmi anunța un fapt îmbucurător. Nu era un zâmbet forțat, mincinos.
În Guatemala, îmi amintesc o vânzătoare care nu avea în magazin ce voiam eu să cumpăr, dar mi-a anunțat asta cu un surâs solar: „no hay, mi cielo…”. „Mi cielo” e o formulă de adresare foarte drăgăstoasă, dar vânzătoarea din Guatemala nu e o excepție. 90% din răspunsurile pe care le primeam, în diverse situații, adăugau la final o formulă de alint sau bunăvoință: mi amor, cariño, chula, mi hija, mi vida și altele nenumărate. Chiar dacă tot ce făceam era să cer o papaya la piață.
În Peru, unde am petrecut o noapte de anul nou, exista obiceiul ca la miezul nopții să te îmbrățișezi cu oricine te întâlneai, cunoscut sau necunoscut. Nu mint când spun că în Peru am învățat să îmbrățișez. Când ai renunțat la atribute, când strângi în brațe pe cineva cu care nu te-ai mai întâlnit niciodată tot ce rămâne e atracția sau respingerea din fizica naturii, pe care o simți nemijlocit, sincer și fără să faci judecăți.
Oamenii își fac mici servicii fără să aștepte altă recompensă decât bucuria de a face o bucurie, plăcerea interacțiunii. Un zâmbet adresat unui străin e un astfel de cadou, pentru amândoi participanții. N-ai de unde ști, poate celălalt se pregătea să se încrunte în sinea lui. În antiteză, ar trebui să fim mai responsabili, mai decenți atunci când nevine să ne vărsăm necazurile în urechile din jur. N-ai de unde ști, poate cineva e pe punctul de a cădea în tristețe, și tocmai l-ai împins. Percepând asta, e mai ușor de înțeles că, atunci când valorile materiale joacă un rol important în viața cuiva, și șansele la o existență fericită scad drastic. Prin fericire înțeleg bucuria de a fi, ca fapt și prin fapte. Fără altă justificare.
O față zâmbitoare difuzează bucurie în jur, și bucuria se întoarce la ea. Faceți un experiment, și zâmbiți sincer celui care v-a călcat pe picior în tramvai. Ei, ce s-a întâmplat?
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
