Tema serii este sexul, eşti singurul bărbat invitat, vii?
“Coropișnița nu dă greș la somn. Îl simt în palmă. E mare… Vreo 10 kg”.
Mândru nevoie mare, Radu mulinează pasional ceea ce speră să fie un somn de 10 kg, care a mușcat la coropișniță într-o dimineață umedă și rece, undeva, cândva…
Atât de mare ego emană, încât soarele s-a oprit din strălucire, cafeaua pe care mi-o turnam din termos a înghețat, cohiba din gura mea s-a stins, scotchul de 12 ani avea gust de ploșnițe sau de coropișnițe, gândacii, câinii vagabonzi, copacii, stuful, părul de pe mâini, totul îl privea pe Radu care mulina hipnotic existența, viața, iubirile trăite, galaxiile… Totul se topea și se lipea pe o peliculă de film imaginară înghițită de mulineta lui Radu. Mulina și dădea sens lucrurilor. Mulina constant. Prin angrenajele sacre ale mulinetei cu nu știu câți rulmenți, trecutul și viitorul se comprimau și ieșeau pe partea cealaltă conturate într-un prezent etern. Radu nu mulina cu mâna. Radu mulina cu stomacul, ochii, sprâncenele, barba nerasă, cu splina și ficatul.
O unduire de apă și ceva cenușiu a apărut fantomatic. Confirmarea vizuală a peștelui l-a transformat pe Radu. Era copil sugar la tata mă-sii, hoț de prune la bunici, gorilă în cușcă și ardei iute. Toate astea mi-au venit îngrămădite-n cap, în timp ce Radu a schimbat ritmul mulinării și unghiul lansetei. ”Nessie” din Loch Ness-ul lui era pe cale să se arate!
Soneria idioată, cretină, cu una care urla îngrozitor cu zeci de cuțite-nfipte-n spate probabil, sparge momentul metafizic și-l aruncă în mii de bucăți în praful de pe malul bălții. “Nevastă-mea”, zice Radu cu o expresie pe care n-am s-o uit niciodată. Ziceai că la capătul celălalt era destinul implacabil, cea mai neagră karmă sau o somație din partea băncii.
Radu juca la două capete. Nevasta-sa, la un capăt, care probabil îi reproșa sau amintea ceva minuscul sau total neimportant, iar la celălalt era monstrul din adâncuri, Hymera, misterul absolut dezvăluit, motivul pentru care toate se întâmplă.
În timp ce răspundea monosilabic, Radu a schițat a doua expresie pe care n-am s-o uit niciodată. Disperare totală, răzvrătire mută, tremor, Etna, ghilotina, Hiroshima după cataclism. Eu pufăiam sadic și mistic, învăluit în fumul parfumat, momentul absolutului penibil. Doar el, Radu, m-a târât în creierii dimineții la nu’ș ce baltă cu cortu’, băutură și, cică, aventură bărbătească.
Dalai Lama ar trebui să ia lecții de autocontrol de la Radu, care vorbea ascultător cu Krakenul de la telefon și se concentra pe aducerea peștelui la mal. Mai erau încă vreo 5 metri. Deja somnul se vedea colcăind, răsucindu-se lent. Expresia feței lui Radu, pierdută-n disperare, control, ură și bucurie supreme, mi-a arătat din ce aluat e făcut omul.
Revelația mea filosofică s-a spart ca o portocală prin care trece un glonț cu încetinitorul în momentul în care firul de nailon, cu un sunet astral, s-a rupt. Somnul a dispărut în apa cafenie. A mai apărut o dată, parcă special ca să-i facă discret cu coada-n ciudă lui Radu, care a amuțit cu telefonul la ureche. În liniștea profundă, lugubră, nevasta-sa continua să vorbească monoton.
În timp ce împachetam echipamentele, într-o liniște ritualică, mă gândeam ce simte Radu. Transfera toată vina și ghinionul asupra nevestei? Momentul cel mai prost ales, faptul că ce i-a spus nu conta, indiferența ei față de pasiunea lui, intoleranța față de momentele lui cu el? Toate vinile trecute, momentele jenante, greșelile, certurile din cuplu, dezacordurile, eșecurile sexuale, cutumele, vacanța în Cipru sau soacra, absolut toate astea erau din vina nevestei. Polul răului. Radu se gândea dacă mai e benzină-n drujbă. Cu atât mai bine, că dinții nu erau tocmai ascuțiți. Se gândea la lopată, la saci de plastic, bandă adezivă și transport. Turandot la maxim în timp ce scapă, în tranșe, de cauza nefericirii lui…
Săpa groapa. Groapa din conștiința lui subterană și scoatea la lumină toate frustrările, momentele netrăite, ci doar simulate, fricile și emoțiile reprimate, măștile și costumele pe care a trebuit să le poarte sau în care a fost nevoit să se ascundă mai tot timpul. Toată mâzga, terebentina, gudronul, catranul, turba, umbra din el se întrupează în fața lui. În loc de față, o gaură neagră, opacă, începe să-i absoarbă particulele ființei. Radu se descompune încet, consumat de umbra din fața lui. Se întreabă:
“Ăsta sunt eu? Am o existență limitată la ce zic alții despre mine sau ce trebuie să fac, pentru că așa se face? Depind de toate etichetele pe care mi le-am pus în urma tuturor judecăților de valoare pe care mi le-am asumat? Dacă dau etichetele la o parte, cine sunt eu fără ele? Ce mai rămâne din mine? Mine… Sunt un nimeni fără ele? Sunt o umbră puturoasă? Credeam că am o viață normală, căutam mereu să fac bine, să fie bine, credeam că ăsta e sensul existenței mele, dar nu am făcut decât să-mi zidesc ființa cu noi straturi de motive, imagini și cărămizi din cărți de povești. Am încercat să le dau un sens și să caut dovezi că mintea mea are dreptate. Doar ea putea să facă asta! Numai ea putea să sune exact în mijlocul momentului meu unic, bucuria supremă a clipei! Din cauza ei am pierdut peștele! Sau poate pentru că am strâns frâna mulinetei cam tare? Sau poate că firul era vechi de doi ani și, ținut în pod vara la căldură, iarna la rece, s-a degradat? Sau…?”
Citiţi şi E prietenul meu, iar tu îl iei acasă să faceţi sex
Nu, Radu conducea, mecanic, în transă, spre casă. Evident, mie-mi treceau prin cap toate imaginile astea, accelerat și cu muzică foarte comică. Îl bat ușor pe spate:
“Lasă, moșule. E viața. Cu de toate. Data viitoare îl prindem mai gras…”
Radu e un soț și tată iubitor, mulțumit de viața lui, angrenat în afaceri… Un om obișnuit, care face lucruri obișnuite. Dar toate astea nu au și ecouri întunecate? Reverberații care ne copleșesc uneori și ne schimbă comportamentul într-un mod neașteptat? Ce decizii luăm sub asaltul lor? Ce alegeri facem atunci? Nimeni nu e imun.
Îmi vibrează telefonul. Citesc mesajul. Răspund mecanic, instantaneu: “OK”. Un soi de panică lucioasă a pus stăpânire pe mine. Îi simțeam gustul dulceag-acrișor sub limbă. Brusc, mi s-a făcut sete. Cu telefonul în poală, beau cu înghițituri lungi din sticla de plastic. Pe ecran se poate citi, chiar în vibrațiile mașinii, un text ca o condamnare cu executare:
DISEARĂ, LA 20:00, NE STRÂNGEM 7 GAGICI LA MINE.
“SABATUL VRĂJITOARELOR”.
TEMA SERII ESTE SEXUL.
EȘTI SINGURUL BĂRBAT INVITAT.
VII?
Se poate vedea, chiar înainte de a se stinge ecranul, răspunsul meu:
“OK.”
De aici, panica. Ce, o simți și tu?
(continuarea aici)
Pe Bogdan îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
