Aș vrea să vă pregătesc într-un fel pentru ce va urma, dar, pe de altă parte, zic că vă veți descurca și singure. O explicație parcă totuși… în fine, singura rațiune pentru care acest capitol din cartea lui Rachel P. Maines – Tehnologia orgasmului – își găsește locul în revista noastră este de a pricepe de unde tot venim… și nu mai ajungem. Așadar, istoria vibratorului, dacă vreți. 🙂
„Isteria“, vibratorul şi satisfacţia sexuală a femeii
Jobul pe care nimeni nu-l dorea
În anul 1653, Pieter van Foreest, numit Alemarianus Petrus Forestus a publicat un compendiu medical intitulat Observationem et Curationem Medicinalium ac Chirurgicarum Opera Omnia , în care a inclus un capitol dedicat bolilor pe care le pot avea femeile. În cazul suferinţei numite de obicei isterie (literal, „boala uterului“) şi cunoscute în volumul său ca praefocatiomatricis sau „sufocarea mamei“, medicul recomandă următoarele:
Atunci când apar aceste simptome, ne gândim că ar fi necesară prezenţa unei moaşe ca să maseze cu un deget, pe interior, organele genitale, folosind ulei de crini, rădăcină de mosc, şofran sau [ceva asemănător]. Astfel, femeia suferindă poate fi stimulată până la paroxism. Acest tip de stimulare cu degetul este recomandat, printre alţii, de Galen şi Avicenna, în special văduvelor, celor care duc vieţi caste şi femeilor religioase, după cum propune Gradus [Ferrari da Gradi]; este mai puţin recomandat femeilor foarte tinere, celor cunoscute public sau celor căsătorite, pentru care un remediu mai bun este acela de a întreţine relaţii sexuale cu soţii lor.
După cum sugerează Forestus aici, în tradiţia medicală occidentală, efectuarea masajului organelor genitale până la atingerea orgasmului, de către un medic sau de o moaşă, era un tratament standard în cazul isteriei, o boală considerată comună şi cronică în rândul femeilor. Descrieri ale acestui tratament apar în corpusul lui Hipocrate, în lucrările lui Celsius din primul secol al erei noastre, în scrierile lui Aretaeus, Soranus şi Galen din secolul al doilea, în cele ale lui Äetius şi Moschion din secolul al şaselea, în opera anonimă Liber de Muliebria din secolul opt sau nouă; de asemenea, apar în operele lui Rhazes şi Avicenna din secolul următor, ale lui Ferrari da Gradi în secolul al cincisprezecelea, ale lui Paracelsus şi Paré din secolul al şaisprezecelea, ale lui Burton, Claudini, Harvey, Rodrigues de Castro, Zacuto şi Horst din secolul şaptesprezece şi în cele ale lui Mandeville, Boerhaave şi Cullen din secolul optsprezece şi în lucrările numeroşilor autori ai secolului al nouăsprezecelea, inclusiv în cele ale lui Pinel, Gall, Tripier şi Briquet. Având în vedere omniprezenţa acestor descrieri în literatura medicală, este surprinzător faptul că scopul şi caracterul acestor masaje-tratament recomandate în cazul isteriei şi al tulburărilor aferente nu au beneficiat de destulă atenţie din partea istoricilor.
Autorii menţionaţi mai sus, precum şi alţii din istoria medicinii occidentale descriu, începând cu secolul al patrulea înaintea erei noastre, un tratament medical pentru o afecțiune care nu mai este definită ca boală, ci ca isterie, până în 1952, când Asociaţia Americană de Psihiatrie a renunțat la termenul respectiv. Această boală pretinsă şi tulburările conexe afişau o simptomatologie compatibilă cu funcţionarea normală a sexualităţii feminine, a cărei calmare, nu în mod surprinzător, era obţinută cu ajutorul orgasmului, obţinut fie prin contact sexual în patul conjugal, fie prin masaj pe masa medicului. Voi plasa această paradigmă a bolii în contextul definiţiilor androcentrice ale sexualităţii, fapt care va explica de ce aceste tratamente erau permise din punct de vedere etic şi social de doctori şi de ce femeile apelau la ele. Concepţiile androcentrice asupra sexualităţii şi a implicaţiilor acestora în cazul femeilor şi medicilor care le tratau au conturat dezvoltarea nu numai a conceptului de patologii sexuale feminine, ci şi a instrumentelor create pentru a le vindeca.
Tehnologia ne dezvăluie multe despre structura socială a sarcinilor şi a rolurilor pentru care este concepută să le pună în aplicare. Deşi de-a lungul timpului, instrumentele destinate masajului şi-au găsit diverse utilizări în medicină, ceea ce mă preocupă aici este rolul acestora în tratarea unor anumite tipuri de „plângeri ale femeilor“. Vibratorul şi predecesorii acestuia în istoria tehnologiilor dedicate masajului medical sunt mijloacele prin intermediul cărora voi examina trei teme:
- definiţiile androcentrice ale sexualităţii şi construcţia sexualităţii ideale feminine potrivite acestora;
- reducerea comportamentului sexual feminin în afara standardului androcentric la paradigma bolii care necesită tratament;
- metodele prin care medicii recunoşteau şi justificau producerea clinică a orgasmului la femei ca tratament pentru aceste tulburări. În evaluarea acestor tehnologii, genul este important: de exemplu, privind figura 1, în mod obişnuit, bărbaţii tresar, iar femeile râd. În mod clar, acolo unde tehnologiile acţionează asupra corpului, în special asupra organelor sexuale, sexul subiectului contează.
‘Excitateur vulvo-uterin’ electrode faradization electrode illustrated in Auguste Elisabeth Philogène Tripier, Leçons cliniques sur les maladies de femmes: Thérapeutique génerale et applications de l’électricité à ces maladies (Paris: Octave Doin, 1883)” (From Rachel Maines, The Technology of Orgasm, p. 86)
Când vibratorul a apărut ca instrument medical electromecanic la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, a fost rezultatul evoluţiei tehnologiilor de masaj anterioare, ca răspuns la cererea medicilor pentru terapii fizice mai rapide şi mai eficiente, în mod special cu privire la isterie. Efectuarea masajului până la obţinerea orgasmului la pacientele de sex feminin a fost metoda principală de practică medicală în rândul unora – dar în mod sigur nu a tuturor – dintre medicii occidentali, din timpul lui Hipocrate şi până în anii ’20, iar mecanizarea acestei sarcini a făcut ca numărul pacienţilor trataţi de un medic în decursul unei zile de lucru să crească semnificativ. Medicii erau bărbaţi de elită, care deţineau controlul atât asupra vieţilor lor profesionale, cât şi a instrumentelor; creşterea eficienţei în producerea pe cale medicală a orgasmului, contra cost, le putea mări veniturile. Doctorii aveau şi mijloacele şi motivaţia de a mecaniza procesul.
Tratamentul era cerut din două motive: în primul rând, femeilor le era interzis să se masturbeze, deoarece această practică sexuală era considerată desfrânată şi eventual nesănătoasă şi, în al doilea rând, eşecul sexualităţii definite din punct de vedere androcentric de a le oferi femeilor orgasm în mod regulat. Aşadar, simptomele definite până în 1952 drept isterie, precum şi unele dintre acelea asociate cu neurastenia şi cloroza, se poate să fi fost, cel puţin în mare parte, funcţionarea normală a sexualităţii femeilor într-un context social patriarhal, care nu a identificat aspectul esenţial prin care se deosebea de sexualitatea masculină care, în mod tradiţional, punea accentul pe raportul sexual. Modelul istoric androcentric şi pro-natal de sănătate, heterosexualitatea „normală“ este penetrarea vaginului de către penis până la atingerea orgasmului masculin. Din punct de vedere clinic s-a observat că, în multe perioade, acest tip de comportament nu reuşeşte să producă, în mod constant, orgasmul pentru mai mult de jumătate din populaţia de sex feminin.
Deoarece modelul androcentric de sexualitate a fost considerat necesar reproducerii şi instituţiei patriarhale a căsătoriei şi a fost apărat şi justificat de conducătorii instituţiilor medicale occidentale din toate secolele, începând cel puţin de pe vremea lui Hipocrate, căsnicia nu a „vindecat“ întotdeauna „boala“ reprezentată de funcţionarea obişnuită şi incomod de persistentă a sexualităţii femeilor în afara paradigmei sexuale dominante. Acest fapt a îndreptat sarcina ameliorării simptomelor excitării feminine spre tratamentul medical, care definea orgasmul feminin în condiţii clinice drept criza unei boli, „paroxismul isteric“. De fapt, doctorii au moştenit sarcina de a produce orgasmul femeilor deoarece nimeni altcineva nu dorea să o facă.
Nu există nici o dovadă că medicilor de sex masculin le făcea plăcere să ofere drept tratament masajul pelvian. Dimpotrivă, această elită a căutat orice ocazie de a folosi alte mijloace în locul degetelor lor, cum ar fi, atenţia soţilor, mâinile unei moaşe sau capătul unui mecanism neobosit şi impersonal. Această ultimă opţiune, de înlocuire a forței de muncă, reducea timpul necesar medicilor de a obţine rezultate de la mai mult de o oră la aproximativ zece minute. La fel ca mulţi soţi, doctorii erau reticenţi în a se implica în realizarea a ceea ce era, la urma urmei, o rutină. Sarcina presupunea îndemânare şi atenţie; în 1660, Nathaniel Highmore nota că era dificil să înveţi să produci orgasmul prin masajul vulvei. El a spus că tehnica „nu este ca jocul acela în care băieţii încearcă să-şi frece stomacul cu o mână şi să se bată pe cap cu cealaltă“. În acelaşi timp, femeile isterice reprezentau un segment larg şi profitabil pentru medici. Pacientele nici nu se vindecau, nici nu mureau din cauza „bolii“ lor, ci continuau să aibă nevoie de un tratament regulat. Spre sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, Russell Thacher Trall şi John Butler au estimat că cel puţin trei sferturi din populaţia feminină nu era „sănătoasă“ şi că acest grup constituia singura piaţă mare de servicii terapeutice a Americii. În plus, tratamentul orgasmic ar fi avut efecte negative doar în cazul câtorva pacienţi, chiar dacă erau bolnavi sau nu, contrastând aşadar favorabil cu terapii „eroice“ din secolul al nouăsprezecelea, cum ar fi clitoridectomia pentru prevenirea masturbării. Cu siguranţă nu este necesar să privim beneficiarii terapiei orgasmice ca pe nişte victime: unele dintre femei trebuie să fi ştiut aproape cu siguranţă ceea ce se întâmpla cu adevărat.
Citiţi şi
Patimile domnului Muscă în Valahía
Neliniște și rațiune în colivie – Les Intranquilles / The Restless
Femei bolnave – diagnostic greșit și mit într-o lume făcută de bărbați
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
