Dragul meu drag,
Îmi vine greu să mă adun, darămite să reușesc să lipesc cuvânt după cuvânt pentru a concretiza ceva pe foaie. Îmi lipsești atât de mult de fiecare dată când închizi ușa zâmbind în timp ce privești înapoi, căci s-ar putea să fie ultima oară când te strâng în brațe și îți urez „o zi bună”.
Așa sună drama a cărei protagonistă m-ai făcut. Mi-e greu și doare că nu pot să-ți spun tot ce vreau și simt. Dacă până acum credeam că e din cauza ta, între timp am reușit să mă clarific. I’m not afraid of falling anymore. I’m afraid of being the only one who falls. Și m-am săturat de atâtea căzături în gol pentru că, la un moment dat, ajungi să te lovești atât de tare încât să te spulberi; și cu cât e mai mare distanța, atât de devastator poate fi impactul.
Vreau să vină acea zi în care nu mai pleci; cea în care ne spunem „bună dimineața”, pregătiți pentru a face față zilei împreună, sorbindu-ne zilnic cafeaua de dimineață, iar tu certându-mă pentru cele două țigări fumate la repezeală, iar eu pentru abundența zahărului din cana ta. Să ne aventurăm în viața de zi cu zi, să ne consume fiecare activitate profesională, să acumulăm experiențe pe care să le putem împărtăși la sfârșitul zilei, înainte de a ne spune „noapte bună” și de a adormi îmbrățișați, simțindu-ne trupul ce freamătă la o mică atingere pe tot parcursul nopții. E un scenariu pe care l-aș repeta o viață întreagă alături și cu tine.
Ador momentele în care mă trezesc înaintea ta și pierd minute în șir uitându-mă cum strângi în brațe bucata aia de plapumă, venind instinctiv înspre mine. Iar chipul tău liniștit mă liniștește și pe mine. Și atunci îmi dispar toate gândurile pentru că ești ca o mare în zilele ei calme, cuprinsă de îmbrățișarea soarelui la răsărit. Și sunt privilegiată, dragule… privilegiată pentru că sunt singurul privitor.
Apar fisuri în zid, dragule. Și nu știu cât timp voi mai păstra aceste gânduri doar pentru mine. Din vina ta… și sper că nu ai observat cum se clatină. Că nu-ți mai pot susține privirea. Că trece dincolo de mine și-mi sfâșie sufletul. Îl zdrobește. Îl fărâmițează cu atâta iubire și pentru atât. De ce naiba doare? De ce nu pot să mă confesez așa cum o fac cu multe altele? Din teamă, lipsă de sincronizare. Că poate pleci fără a te mai uita înapoi. Dar mă omori, dragule, de la atâta simțire! Scuze, eu o fac, singură… în fiecare zi care trece și nu apuc să-ți vărs amalgamul ăsta de trăiri, sentimente și emoții. Și încep să-ți scriu… „Ia o vodcă diseară!”. Paharele sunt pregătite, iar gheața e pe cale să se topească. În seara aceasta bem și ai să-mi auzi povestea. Iar dacă pleci, lasă paharul! Vreau sa-ți păstreze și el atingerea și să-mi împărtășească dorul!
Să fie clar tuturor: te iubesc! Tare. Mult. Puternic. Sfâșietor. Simplu. Te. Iubesc.
Guest post by A.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
