Acesta este noul meu nume. Pentru că așa îmi spune toată lumea: ”Te înțeleg, prietene!”.
Nu am serviciu? Nu am bani să-mi plătesc factura la curent? Te înțeleg prietene! Nu am pentru chirie? Te înțeleg, prietene! Nu am pentru întreținere? Te înțeleg, prietene!
Și oamenii o spun cu afectare, cu un soi de compasiune care e cumva definitivă, nu prea ai ce să mai zici, nu poți continua după ce spun asta. Ca atunci cînd mama, supărată pe mine că am mai facut o boacănă, îmi pronunța numele întreg – Leonard, măi Leonard, apăsînd fiecare silabă, ca să înțeleg că e vorba de ceva grav, că nu mai e nevoie să-mi spună mai multe, așa, ca și cum în cele trei silabe ale numelui meu s-ar aduna întreaga ei dezaprobare.
Te înțeleg, prietene! Ce pot să mai zic după ce ei îmi spun aceste trei cuvinte, lăsîndu-mi senzația amară că după asta nu mai urmează nimic? Ce pot să fac? Știu că nu e nimeni obligat cu nimic, nici măcar să mă înțeleagă. Nu e nimeni dator să miște un deget pentru mine. Nu e vina nimănui că am ajuns în situația în care sunt. Cu excepția mea, eventual, pentru că eu singur am ajuns aici, eu sunt cel care a dat greș, care a falimentat. Eu sunt vinovat ca mi-am pierdut serviciul, eu sunt vinovat că trebuie să mă întrețin din orice altceva și nu din scrisul meu. Oamenii, prietenii, cunoștințele, mă compătimesc, pentru că ei înțeleg că nu-i ușor să fii scriitor. Și tot ei mă înțeleg, sunt alături de mine, îmi spun cuvintele astea, te înțeleg, prietene, exact cum îmi spunea mama pe nume, pe deoparte cu dojană (uite ce ai facut, de ce nu ai fost și tu mai atent?), pe de altă parte cu o compasiune nedisimulată, fiindcă înțeleg că nu mi-e ușor în situația în care sunt și știu și ei cum e, că doar au avut și ei momente mai grele, că au trecut și ei prin acele etape ale vieții în care au fost dărîmați, deprimați, lipsiți de perspective, fără bani de utilități și multe altele, și uite, s-au descurcat, au depășit momentul, s-au ridicat și acum sunt gata să mă înțeleagă.
La adăpostul faptului că marea majoritate a lumii s-a realizat pînă la 40 de ani, că ei nu mai au acum problemele mele, mă înțeleg. Nu vreau să fiu malițios și nici să acuz pe cineva de ceva. Știu că atunci cînd îmi spun pe nume, Te înțeleg prietene, ei mă mîngîie, sunt cîteva clipe alături de mine. Ceea ce e oricum mult mai mult decît dacă ar spune ”și ce să fac eu, cum să te ajut, că și eu am problemele mele, și eu sunt într-o situație de rahat, și mie mi s-a întîmplat aia sau ailaltă, și pentru mine sunt vremuri dificile, criza, etc. Și știu că e așa, știu că nimeni nu e imun situației actuale, vremurilor de azi, vieții în general. Mai nasol ar fi dacă m-aș trezi cu dezinteresul total, cu acele vorbe aruncate în răspăr, de genul ”descurcă-te prietene, nu-i vina mea, adună-te, luptă-te, că e problema ta”.
De fapt asta și fac. Mă lupt, încerc din răsputeri să supraviețuiesc, caut în fiecare zi soluții. Am fost la mai multe interviuri, am încercat să-mi găsesc o slujbă plătită lună de lună, care să mă scoată din groapa în care am căzut. Din nefericire, ori sunt prea pregătit pentru anumite job-uri, de pildă vînzarea de pachete de telefonie mobilă, cablu, internet, ori nu am suficiente cunoștințe tehnice pentru a comercializa ciocane pneumatice sau purificatoare de apă, ori am fost chemat la interviu și persoana în cauză nu era în firmă, ori era vorba despre un job fară salariu fix, același tip de job de care deja mă feresc, pentru că știu din proprie experiență că nu-mi aduce suficiente venituri.
Spuneam în urmă cu puțină vreme că am 40 de ani și sunt poet. Multă lume mi-a spus că un artist nici n-ar trebui să muncească și, dacă ar face-o, atunci slujba ideală ar fi undeva în lumea cărților. Am aplicat la mai multe job-uri de acest tip, dar nici măcar nu am fost chemat la un interviu, deși aș putea spune că sunt omul potrivit, am experiență, am lucrat deja la mai multe edituri, am organizat evenimente literare, am coordonat chiar și un tîrg de carte la AFI Palace Cotroceni. Nu mi-e teamă de provocări, nu sunt leneș. Am fost la interviuri în zona de sales pentru că asta se caută, dar în ciuda experienței mele n-am fost selectat – fie că am o experiență prea mare și le e teamă că peste o vreme o să plec pentru o poziție mai bună, fie pentru că experiența mea este limitată pentru produsele de nișă.
Te înțeleg, prietene!, par să spună și angajatorii. Da, pentru că ar vrea să mă angajeze, însă au nevoie de cineva care să nu fie prea deștept, să muncească mult, bine și pe bani puțini. Nu caută pe cineva cu experiență, job-ul lor este entry level. Nu caută pe cineva care are nevoie de un anume nivel de siguranță în ce privește salariul la sfîrșit de lună, nu, ei vor unul atît de bine pregătit să vîndă purificatoare de apă, încît să aducă suficienți bani firmei și, implicit, lui însuși. Cîți dintre voi ați plăti 15 euro, lunar, ca să aveți acasă un purificator de apă? Îmi făcusem calculul că ar trebui să găsesc măcar un client pe zi ca să pot trăi decent din comercializarea acestor inegalabile purificatoare. Mi-am dat seama că e imposibil așa ceva în vremurile de acum, cînd lumea se confruntă cu nevoi mult mai importante, cînd alte griji sunt mai reale și mai incisive decît cea a purificării apei de la robinet. Așa m-am purificat și eu. Și ei m-au înțeles, pentru că se pare că nu sunt un tip sofisticat, și deja sunt celebru, toată lumea îmi spune pe nume, Te înțeleg, prietene!
Au fost peste o mie de like-uri, sute de share-uri ale postului Am 40 de ani și sunt poet, în care spuneam că sunt poet de vînzare. Multă lume a căutat să mă ajute, mi-a fost cerut CV-ul, ba chiar a fost cineva care s-a oferit să îmi acorde un mic sprijin financiar. Toate acestea sunt expresia acestui nou nume al meu, Te înțeleg, prietene. Din nefericire pentru mine, nu sunt soluții finale, nu este acea înțelegere care conduce la un rezultat. Nu este numele meu întreg, este doar un shortname care mă aruncă într-un anonimat al nabii de greu, unul din care cu greu mai reușesc să mă individualizez. Nu mai sunt Leonard Ancuța, scriitor cu nouă cărți publicate, PR la diferite firme și edituri, jurnalist economic, jurnalist auto, organizator de tîrguri de carte sau de mașini. Nu! Acum sunt Te înțeleg, prietene!, și pare că toată lumea îmi cunoaște numele, sunt o celebritate în România.
Sunt doar cîțiva care nu mă cunosc, sunt doar cîțiva care nu-mi spun numele acesta. Cei de la ENEL, de exemplu, pentru ei sunt un cod de abonat, din mai multe cifre, ca un condamnat. Pentru că sunt condamnat să plătesc lună de lună, deși eu nu cîștig lună de lună. Ei nu-mi spun pe noul meu nume, Te înțeleg, prietene, ei îmi trimit preaviz. Și au dreptate. Ei prestează niște servicii, eu beneficiez de ele. Și beneficiez, fiindcă și eu am dreptul să trăiesc. Și eu am dreptul să mă bucur de minunile științei, de Internet, de impulsurile curentului electric. Și eu vreau să fiu prieten cu Edison. Numai că viața, chiar propria mea viață, nu știe cum mă cheamă. Ea nu-mi spune Te înțeleg, prietene! Viața află cum te cheamă abia cînd îți scriu numele pe o bucată de lemn sau de piatră. Iar eu nu vreau asta. Eu vreau doar un amărît de job să-mi plătesc datoriile față de cei care nu știu cum mă cheamă. Față ce cei care nu-mi spun Te înțeleg, prietene!
E al naiba de dificil ca lumea să-ți spună Te înțeleg, prietene. Pentru că dacă ți-ar spune pe numele adevărat ar fi de rău, dar cel puțin știi că nu mai are nicio importanță. Dar la fel de greu e să-ți spună Te înțeleg, prietene și totul se termină cu asta, fiindcă după ce ți-au spus asta, nu urmează decît mulțumirea că au făcut tot ce-au putut pentru tine. Adică să fie alături de tine preț de o respirație, cît spui aceste trei cuvinte, și apoi să meargă mai departe pe drumul lor. Și tu să fii în continuare singur, încercînd să te lupți cu un sistem care nu te înțelege. Pentru că ei nu au menirea să te înțeleagă, ei nu sunt acolo ca să te ajute. Ei nu te angajează fiindcă tu ai nevoie să muncești ca să-ți cîștigi pîinea, ei vor să le aduci profit. Să fii performant și profitabil, indifent dacă trăiești sau nu. Ei nu ajută, ei execută. Ei nu au milă, nu au condescendență.
Ei nu mă înțeleg, prietene! Poate așa ar trebui să mi se spună de acum înainte.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
