Mai știi cum a început relația noastră? Inițial, dar asta e un amănunt, ai venit la mine cu mâna întinsă și mi-ai zis scurt: „Eu sunt Ema”; mă rog, nu semănai a ceva, erai un balon pe jumătate galben și pe jumătate negru. Asta se întâmpla la un festival de modă, iar tu erai un dintre cele care prezentau.
Dar mai știi că la începutul relației noastre, în ziua unu, mi-ai spus „în vreo șase luni o să plec din țară”? – aia a fost prima dată în care am simțit pumnul în stomac și ghearele în minte – frumoase gheare, ți le îngrijeai bine. Nu pot spune, de fapt, prea multe despre „noi”, de cele mai multe ori atât atunci, cât și după, mi-a părut a nu exista un noi, eram fiecare cu ale lui, deși aproape mă mutasem la tine. Fiecare era cu ale lui, eu jurnalist, tu model, de cele mai multe ori vorbeam seara ori noaptea și nu despre dorințe ori proiecte comune. În rest, stăteam fiecare la computerul lui, cu ale sale în minte.
Am încercat, am recunoscut-o și o recunosc și acum, să te modelez după mine, să-ți dau scopuri „mai înalte” decât cele pe care nu pot spune că le aveai. Te jucai cu ele, cu tine și uneori cu mine, la asta ai fost, într-adevăr, bună. Mă enerva la culme faptul că stăteai două ore să te machezi înainte de a merge undeva împreună, dar, cumva, făceai să ajungem la timp. Dacă deschideam discuția despre asta, o dădeam în ceartă; pot spune, fără a greși, că cele mai multe conversații ale noastre erau contre ori ceartă; din mai nimic și cu siguranță din pretexte – nu le pot spune motive – lipsite de importanță. Ți-am zis de câteva ori că aproape ai depășit-o pe cea care mi-a rămas și îmi este încă în suflet și în minte, mai mult decât oricine. Și așa a fost. Mai era nevoie de câteva „praguri” emoționale pentru a fi „ea”, ba chiar mai mult decât „ea”.
Știai, și-ți puneam asta în față, frecvent, că tu, de fapt, concurezi cu o fostă – stupid din partea mea că am spus-o și simți-o, și stupid din partea ta că acceptai. Mi-ai spus, revenind la început, că vrei să-mi fii muză; scriam, dar nu ca acum, și eram fotograf și fotoreporter însă, indiferent ce ai facut și cum erai, faptul că ai fost mereu într-un fel distantă nu m-a… inspirat. Știai că am lăsat pe cineva pentru a fi cu tine – nu ți-ai pus niciodată problema că aș putea proceda la fel în cazul tău? Nu am făcut-o, ai fost prea distantă, prea în lumea ta, eu prea în lumea mea, nu reușeam să ne sincronizăm, însă ne plăcea… imaginea noastră în lume. Arătam superb împreună și era, cu siguranță, unul dintre motivele pentru care eram – încă – împreună. Păream un cuplu perfect și eram în ochii altora, uneori ne părea chiar și nouă că suntem astfel și asta ne-a ținut împreună, în ciuda plecărilor mele repetate.
Da, am plecat des, da, ți-am spus de ce, probabil ai incercat – din greu – să te schimbi puțin, doar puțin, pentru mine (pentru noi, oare?), da, am devenit într-un fel violent și posesiv, voiam să te știu și să te fac a mea, sa ne fie clar amâdurora că așa ești și că așa-ți sunt – deși eu știam că mă dăruisem total, nu știu altfel. Am plecat de multe ori, cel mai des în urma certurilor/împunsăturilor dintre noi, de fiecare dată am revenit pentru că – așa cum întotdeauna am considerat – o ceartă nu este un fel de a fi, ci o fază prin care poate trece oricine după care revine la „normal”. Întâmplător, ești singura dintre „foste” cu care vorbesc încă, dar pe care nu o mai doresc a mea – cum aș putea să vreau așa ceva când știu cum ne-a fost? Reveneam pentru că îmi erai și-ți eram, nu puteam fără tine; până la urmă, însă, te-am părăsit tocmai pentru ca nu puteam fără tine. Știi, Em, practic, relația noastră a început cu un final.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
