Mă dau eu mare și tare. Vă spun cum fac și dreg. Le mai fac, le mai și dreg. Că-i musai. Doar nu o să mor. Dar drept vă spun că-s cam fricoasă, vulnerabilă și fragilă. Iar la temperatura potrivită mă topesc exact ca halvița pe care o ții în mână prea mult, de ți se lipește de toate deștele, pe care apoi le lingi, că-i prea bună să risipești vreun strop din ea. Nu mai știu. Vorbeam de mine sau despre viață? În fine. Metaforele ăstea. Mereu mă încurcă.
Dar vă spun drept, mă apucă uneori niște spaime și niște temeri, de îmi vine să îmi iau lumea în cap și să fug cât văd cu ochii. Uneori îmi e teamă că îmi pierd serviciul și nu voi avea cu ce să trăiesc. Apoi îmi spun: ”Supermarketurile mereu angajează casierițe. Până mi-o găsi ceva mai bun. Atâta timp cât sunt sănătoasă, muncesc. Orice, doar ca să supraviețuiesc. De foame nu mor”.
Apoi, în alte seri, mă apucă teama că voi rămâne singură până la adânci bătrâneți. Atunci știu că a venit momentul să ies între oameni. Sub nicio formă nu mai stau în casă. Iau câinele și o tăiem la plimbare. Mă opresc la supermarketul din zonă, unde toate casierițele îmi sunt prietene. Ne întrebăm de sănătate, plătesc și plec din nou în lume. Mă uit la oameni și îmi vine așa să îi îmbrățișez și să îi pup. Le zâmbesc și ei îmi zâmbesc înapoi. Apoi o sun pe A. Doar să îi aud vocea și să îi spun că o iubesc. De fiecare dată mă face să râd. Și îmi spune că mă iubește. Pe când ajung acasă sunt deja voioasă. Care singurătate, când lumea-i plină de oameni?
Și tare îmi mai e frică atunci când, la orizont, apare vreun bărbat de care m-aș putea îndrăgosti. ”Alarmă, alarmă. Cod roșu”, îmi urlă creierii, și inima, și organele, și tot corpul. Îmi e așa de frică, de aș putea să îl alung. Ba chiar mă așez țanțoșă în fața lui și îi spun: ”Beau, fumez, sunt cheltuitoare și cu toane, sunt impulsivă și îmi place să flirtez. Nu am de gând să gătesc, să fac curat, să calc cămăși și să leagăn copii toată viața”. Sunt sarcastică, nesuferită și uneori iau o mină intelectualo-meditativă, să îi arăt că io-s artistă și noi, artiștii, suntem greu de suportat. Așa, poate, poate se îndură și pleacă. Dar când mă privește cu ochi blânzi, îmi zâmbește ca unui copil râzgâiat și îmi spune: ”Ei, cine nu are defecte?”, îmi las capul pe umărul lui și mă fac mică, mai mică decât atunci când eram mică.
Dar cea mai aprigă e, de departe, teama de momentele în care nu mai pot visa și nu mai pot crede în nimic. Deloc. Atunci e cel mai greu. Teama aia mă paralizează. Sunt momentele în care mă dau bătută. Și totu-i fără rost. Nici cărți, nici filme, nici oameni, nici muzică. Nimic nu mă ajută să mă ridic din pat. Stau, așa, trântită și privesc tavanul. Și sunt goală pe dinăuntru. Atunci aș plânge, aș râde, aș urla. Aș vrea ca viața să dea un semn că încă e în mine. Dar tot ce pot să fac e să mă întorc pe cealaltă parte, cu obrazul lipit de pernă, să strâng plapuma între picioare și să privesc un perete. După jumate de oră celălalt. Și tot așa. Nici măcar nu doare. Că de m-ar durea, ar însemna că sunt vie. Dar sunt amortiță. Fără vlagă. Sunt înfricoșată.
Atunci știu că a venit momentul să adorm, fără să fac nimic. Încă nu am învățat să mă apăr singură de această frică. E singura pe care numai viața, cu minunile ei o poate înfrânge. Ălea sunt momentele în care mă rog la îngerul meu păzitor, în care nu cred, dar știu că există, să mă strângă tare între aripile lui și să facă o minune. De fiecare dată o face. Fie că e un vis frumos și mă trezesc voioasă. Fie că ies a doua zi pe stradă și cineva îmi zâmbește. Fie că se ivește o lansare de carte sau pur și simplu în pauza de prânz îmi iau cartea și mă duc în barul meu preferat, beau cafea și citesc. Fie mă duc la birou și găsesc un mail care mă face să zâmbesc. Fie mă sună mama și îmi spune: ”Tu mai ai de gând să vii acasă? Să îți miști curu` încoace că ne e dor de tine”.
Fricoasă mai sunt, domnule. Știu. Și ce? Sunt om. Arătați-mi unul care nu se teme și îl iau acasă, îi dau mâncare, pat curat și diurnă. Până se însănătoșește la mine și recunoaște că și lui îi e teamă.
Dar ce bine că sunt așa. Cum altfel aș afla câtă putere zace în mine și că nu există forță mai mare pe lumea asta decât viața? Cum m-aș bucura de magnolia din spatele blocului, de zilele de vineri în care conduc, cânt cât mă țin plămânii, în drum spre casa unde mă așteaptă părinții și fratele meu? Cum altfel m-aș mai bucura, primăvara, când ies gândacii domnului și furnicile, și albinele, să îți dezmorțească aripile și lăbuțele?
Așadar, doamnă frică, vino! Vino să ne luăm la trântă. Dar te previn: atât o să te gâdil și o să te întorc pe toate părțile, o să te pup și o să te fugăresc, de, până la urmă, obosită, te trîntești lângă mine și râdem ca nebunele. Până ne-or durea burțile. Bine-i, nu? Hai! Te aștept!
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
