Ea a propus să joace poker pe dezbrăcate. Femeile au un fler aparte de a simţi ce fantezie are un bărbat şi când e momentul să îi dea nas. El nu s-a lăsat rugat. A şi adus cărţile. S-au aşezat şi el a început să le amestece. Încet, ca un preludiu la preludiu. Ea zâmbea, ştia ce urmează. Ea taie, el se pregăteşte să împartă când ea îl opreşte: „Deschiderea!”
Îşi scoate cămaşa, provocând-o să facă la fel, în sinea lui gândea că aşa nu va putea nimeni ascunde o carte în mânecă. Ea pune deschiderea şi aşteaptă cărţile. Ea primeşte un valet de inimă roşie, el asul de pică. „Cartea rege, se gândeşte el, calc cu dreptul”. Apoi ei îi vine dama de inimă roşie. „O posibilă culoare, gândeşte ea, atâta noroc am eu în dragoste? Vedem”. Lui îşi dă un şapte de caro.
Ea bate în masă, „Check”, el plusează, aruncă hainele în pot şi rămâne doar în chiloţi. Ea zâmbeşte, „Te grăbeşti”, spune în gând şi apoi cu voce tare zice: „Merg”, se dezbracă şi aruncă hainele… „Şi cresc…”. Aruncă peste maldărul de haine şi ultimele petice de ţesătură. „Sec”, spune el şi plăteşte. Se uită la trupul ei gol şi simte pe spate un vânt rece, cum numai un tren în viteză poate provoca, noaptea, în câmp deschis. În fiecare muşchi avea un ritm nici alert, nici prea lent, iar în urechi îi răsunau cuvinte rostite ca şi cum vântul rostogolea tufe de ciulini. Auzea asta*:
El anunţă „Flop” şi întoarce trei cărţi. Asul de treflă, el mustăceşte, optul de treflă şi dama de inimă neagră, ea zâmbeşte. Se ridică şi aduce de undeva, din altă cameră, o carte „Primele poezii citite de mine, cu însemnările de fată ce aştepta încă un cavaler pe un cal alb”. El ia dintr-un sertar o cutie veche de bijuterii şi aruncă un inel. „A fost al mamei mele!” Nu e nevoie să mai spună că miza crescuse, ea aduce un teanc de scrisori vechi, legate cu o fundă roşie: „Primele mele scrisori de dragoste primite. Dacă pierd le ardem”. El mai întoarce o carte, valetul de caro, şi spune „Turn”. Ea se mai uită o dată la cărţi şi aduce un set de chei. „Garsoniera mea poate fi a ta” El, mândru de perechea de aşi, aruncă alt set de chei. „Şi apartamentul meu…”. Ea aruncă şi cheile de la o maşină. El ezită „Ce o avea? E cacealma şi plus că maşina ei mică… nu e o pierdere”. Aruncă şi el cheile maşinii sale şi aşteaptă. Ştia că ea nu mai avea ce paria.
Ea se ridică, se duce în altă cameră şi aduce o cutie mică, învelită în catifea. O deschide şi arată două verighete, le mângâie şi le aşează peste pot: „All in!” El spune „Ok, river!” şi întoarce ultima carte, optul de inimă neagră. A înlemnit. Mâna mortului**! Nu mai conta că avea „aşi cu”, mână tare când joci în doi, ezita legănând cărţile în mână. Ea le întoarce pe ale ei: „Dame cu valeţi” El câştigase, trebuia doar să întoarcă. Ezita încă. Mâna mortului, atât auzea. Deodată ştie ce are de făcut, aruncă pe masă cărţile cu faţa-n jos şi spune „Eşti mai bună!”
Se ridică şi pleacă, gol, cu fundul acoperit doar cu o foaie de ziar mototolită, dar zâmbind satisfăcut. Ea a luat verighetele din potul rămas al ei şi a închis uşor capacul cutiei.
*”The Gambler” în interpretarea lui Kenny Rogers, după mine cea mai bună melodie despre poker, iar ce simt pentru jocul ăsta în care se măsoară nervii… Melodia e scrisă de Don Schlitz, un om care toată viaţa a încercat să cânte, dar fără succes, în schimb a luat două Grammy pentru compoziţii, unul fiind pentru povestea trişorului care, pe patul morţii, într-un tren ce străbate noaptea, dă unui necunoscut, pentru o gură de whiskey şi o ţigară, esenţa oricărui joc de noroc şi poate a vieţii, „trebuie să ştii când să te retragi sau chiar să fugi şi, mai ales, niciodată să nu îţi numeri banii cât jocul nu e gata…”. Lansat în 1978, cântecul a devenit un laitmotiv al cazinourilor din întreaga lume.
**”Mâna mortului” este o superstiţie a jucătorilor de poker care ţine din 2 august 1876, când, într-un salon din Deadwood, un derbedeu, Jack „Nas Rupt” McCall, l-a împuşcat, pe la spate, direct în cap, pe Wild Bill Hicock. Acesta a fost o adevărată legendă a Vestului Sălbatic, vânător de bizoni, călăuză, tâlhar şi apoi şerif, Wild Bill a intrat în istorie prin aceea că, la celebrele dueluri, folosea două arme deodată. În inimile doamnelor romantice ale vremii a rămas pentru iubirea sa sălbatică, presărată cu multe focuri de armă, pentru o femeie pistolar, Calamity Jane. De frica acestei femei, ucigaşul lui Wild Bill s-a predat autorităţilor chiar şi după ce, în primă instanţă, el fusese achitat. La al doilea proces a fost condamnat la moarte.
Când a fost ucis, Wild Bill avea doi aşi, de pică şi de treflă, doi optari, amândoi tot de negru, şi o damă de inimă neagră. Nu că ar mai fi contat pentru el, dar oricum se pare că pierdea! Nici un jucător de poker care se respectă nu pariază când are cărţile astea.
Pe Alecu îl găsiți, tot, aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
