Fac parte dintre nostalgici! O declar sus şi tare, cu riscul de a primi reproşuri şi a fi acuzată că mă contrazic. De obicei, se crede că trebuie să ne fie dor doar de vremurile bune; mai avem şi prostul nărav de a picta vremurile în alb şi negru, de ajunge istoria să arate ca televizoarele copilăriei mele – o alternare de vremuri total rele cu altele bune în mod absolut; argumentele se lasă aşteptate.
Eu sunt nostalgică după vremea declarată rea. Nu sunt însă nostalgică aşa, indistinct, după totul şi nimic. Mi-e dor de o petrecere de pe vremuri; nu vă imaginaţi că muzica era mai bună; era doar alta; nici că prietenii erau mai prieteni; o asemenea afirmaţie ar fi riscantă pentru că nu s-ar baza pe nimic concret, nu se poate proba uşor. Ascultam muzică şi dansam; uneori făceam mare haz, unii glumeau întruna, alţii râdeau în hohote; cei mai introvertiţi se bucurau discret, fără zgomot şi bătăi pe burtă. Câţiva prieteni cântau la chitară, ceilalţi fredonau chiar dacă nu ştiau versurile; afonii doar mimau, ca să nu strice armonia şi să zgârie urechile; tropăielile, în ritm sau nu, erau tolerate; oricum, era o plăcere să fii într-un asemenea grup. Nici ceva jocuri de societate nu lipseau, variabile după locul întâlnirii şi vârsta participanţilor.
Petrecerile erau de multe feluri. Când se organiza acasă la vreunul dintre noi, prietenii, se chema că mergem la un ceai sau reuniune; într-un local, participam la o serată sau un dans. La disco se mergea în grup, dar mai ales adolescenţii. Cei de la ţară se mai întâlneau şi la o horă (întotdeauna ziua) sau la un bal (întotdeauna seara). În cartier, părinţii mei se duceau uneori la câte o chermesă. Jocul şi voia bună erau la ele acasă, petrecăreţii, la căminul cultural, la restaurant sau unde găseau un spaţiu suficient de mare să-i adăpostească pe doritori. Bucuria era generală; copiii se zbenguiau şi ei pe lângă cei mari o vreme, nu prea mult. Veselia era întreţinută cu ceva vin (băieţii) sau lichior (fetele); după degustare, sporea brusc numărul celor joviali şi antrenul. Alcoolul nu era obligatoriu; voioşia era…
Despre petrecerile de astăzi nu pot spune nimic deşi, în mare, cred că faptele nu diferă prea mult. Nu am mai auzit însă demult pe cineva exclamând, colocvial, a doua zi dimineață , că „îl dor fălcile de râs”, nici exprimând, preţios, plăcerea şi desfătarea prilejuite de încântătoarea companie…
Nu vă grăbiţi să gândiţi că nu petrecerile şi-au pierdut savoarea, ci eu gustul; nu e vârsta de vină; oricum, vârsta este întotdeauna o stare de spirit. Nu pot spune nimic pentru că astăzi orice petrecerile se cheamă „distracţie”; cine participă la ea, bineînţeles, „se distrează”; dacă adunarea nu a fost, totuşi, prea reuşită, ca să nu se supere gazda, se spune doar că a fost…”distractiv”.
La celălalt pol al trăirilor, nu ne mai întristăm, nu suntem impresionaţi, îndureraţi, indispuşi, uimiţi, revoltaţi, copleşiţi, sugrumaţi de vreo emoţie, reduşi la tăcere de vreo întâmplare, îndoliaţi de dispariţia dintre noi a unui semen, tulburaţi, trişti, supăraţi, mâhniţi sau descumpăniţi în faţa sorţii (vitrege sau nu). Astăzi, toată lumea este „şocată”; în special reporterii de televiziune de la emisiunile de ştiri sunt adevărate detectoare de situaţii „şocante” şi de cetăţeni care au fost sau încă sunt „şocaţi” de ceva; pe ei înşişi, jurnaliştii, realitatea îi „şochează” de multe ori; aşa ne transmit zilnic din diverse puncte din ţară şi chiar de pe glob unde au fost trimişi ca să găsească vreo „ştire-şoc” pentru opinia publică românească; nu suntem siguri că apucă să mai iasă vreodată din această stare, ţinând cont de frecvenţa cu care ne-o mărturisesc…
Ne-am obişnuit cu această sărăcie lucie a limbajului încât o trecem cu vederea chiar dacă limba română conţine o mulţime de cuvinte pline de nuanţe, de savoare, de sugestii, cuvinte cu istorie… Încet, încet, le uităm. Pentru o lume care aleargă mai mult decât comunică, s-ar putea spune că economia în această privinţă vine de la sine; se asortează cu sărăcia lucie a multora…
Şi totuşi, aceeaşi sărăcie se instalează aproape oriunde, este indiferentă la educaţia vorbitorului. Nu pot opri un gând trist să se exprime; nu cumva această lipsă de nuanţe a limbajului nu este decât oglinda unui suflet fără nuanţe, gri!? Este oare simptomul naşterii omului fără spirit, redus la emoţii simple, de descris în alb-negru – când se şochează, când se distrează?! Să sperăm că nu!
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
