…atunci când pe plajă apar din loc în loc niște pari bine înfipți în nisip, echipați la extremitatea superioară cu un steag roșu, înseamnă că n-ai voie în apă?
Eu nu.
Și, în timp ce mă pregăteam să intru printre valuri (nici nu erau așa uriașe și îngrozitoare după cum exagera băiatul ăla cu ”șalupa de salvare” care mă certase juma de oră), mă gândeam cu simpatie, la ce frumos întrețin, autoritățile publice, plajele murciene. ”Uite, ne-au pus și steaguri roșii ca să ne arate unde să ne scăldăm!”, fredonam eu Yellow Submarine.
Așa că m-am aruncat în apă cu tot avântul, spărgând valurile la baza lor ( adică înotând pe sub ele ) până când am ajuns în zona liniștită – aia fără maluri de care să se spargă valuri certărețe, unde m-am prefăcut într-o plută fără catarg, în legănări demne de o tură de rollercoaster. Asta până mi s-a făcut sete și dor de pământ ferm sub picioare.
Marea, însă avea alte planuri și nu mă lăsa prea aproape de mal. Eu, nu și nu. Că joaca e gata și mă așteaptă un granizado pe plajă, și că dacă tot insistă, ne jucăm mai încolo.
În caz de traversezi râuri repezi, șmecheria e să te lași în voia curentului și să nu te împotrivești: oricum e inutil și pierzi energie aiurea. În cazul mării, să te lași în voia curentului nu e o idee prea bună : pentru că ești ca un ghem de lână printre labele unei pisici. Te înghiontește până aproape de mal, după care te absoarbe înapoi în larg.
În timp ce raționam eu dacă să ies mai aproape de chiringuito din dreapta, sau să înot înspre cel din stânga (acela avea și înghețată de coacăăăăzeee!! ), melodia aia nefericită – yellow submarine – îmi intrase în cap ca o buclă recursivă și nu-mi dădea pace nicicum (mi se mai întâmplă să mă bântuie cântecele care-mi plac). Așa că, de ciudă, am început să țin ritmul melodiei pe fiecare val care-mi venea din spate și care mă purta cu 5 cm mai aproape de mal. Când am ajuns în dreptul chiringuito-ului cu înghețata de coacăze, mi-am dat seama că aveam toate lucrurile, printre care și vreo 3 monede de 1 €, pe plajă, în partea cealaltă, la vreo 500 m. Blestemându-i în sinea mea pe toți creatorii de modă cărora nu le trecuse prin cap să croiască niște chiloți de baie cu buzunare ermetice ( în caz de urgență, mă gândesc că ar putea fi folosite și pe post de rezervă de oxigen), am pornit-o în larg, unde se înoată mai ușor, către zona prosopului meu (care sare în ochi de roșu și mumos ce e ;;) ).
Acesta a fost momentul când un tip pe un scuter – zis șalupă de salvare (?!?) , m-a ajuns din urmă ca să mă salute și să mă întrebe ce mai fac și cum mai e viața mea. ”No me quejo” („nu mă plâng”), i-am răspuns ”me va bastante bien” („îmi merge destul de bine”).
”Dar nu vezi în ce situație ești?”, insista el să mă las pradă acelor incertitudini care-i copleșesc , de vez en cuando, pe toți oamenii de pe planetă. Adevăru era că nu vedeam. Și nici nu înțelegeam ce tot îndrugă pe-acolo. Eram în mijlocul unor valuri încântătoare, în drum spre un prosop de plajă ca să iau cele 3 monede și să alerg până la terasa aflată cu 500m mai încolo, unde să mă înfrupt cu cea mai minunată înghețată de pe planetă – aia de coacăzeee. Așa că CE SITUAȚIE??
”Hai sus”, insista salvamarul, indicându-mi locul liber din spatele lui de pe scuter. ”Nooo, que tengo miedo. Seguro me voy a romper la pierna!” („Nuuuu, mi-e frică. O să-mi rup picioarele!”). Și asta așa era. Drăcie mai alunecoasă și mai oribilă ca un scuter de apă n-am văzut. ”Prefiero nadar”. Acestea fiind stabilite, mi-am localizat prosopul cel roșu pe plajă și am purces la părăsirea mării (care era cam singură pentru că nimeni nu mai înota în ea), cu promisiunea că mă voi întoarce.
Când am ieșit, Marea mi-a dat un ultim brânci pe umeri, făcându-mi cu ochiul ca să ne mai jucăm și altă dată. Mi-am dat seama că lumea de pe plajă murmura, pentru că pe plajă, lumea, în mod normal, nu murmură. Țipă, lansează mingi, joacă ping-pong, înalță zmeie etc, dar nu murmură cu privirea : ”Vaaaai! Uite și la aia!”. După o inspecție rapidă a costumului meu de baie (care se afla la locul lui, nu ca în anumite coșmaruri când te visezi fără el) m-am pomenit cu grozava supriză că aveam înfășurată în prosop, o bancnotă de 5€ ! Asta însemna două înghețate de coacăze, un granizado și un tub din acela cu ochelari atașați ca să poți să vezi pe sub apă și să respiri în același timp (asta da invenție ).
”Quieres morir?” („Vrei să mori?”)
”Porque te metes en el agua con la bandera roja?” („De ce te bagi în apă când e steag roșu?”), îl auzeam pe același tip enervant de pe ”scuterul salvator” care mă urmărise pe toată plaja. Ar fi putut omorî pe cineva cu hardughia lui, dacă îmi este permis să-mi dau cu părerea.
”Bandera roja?”
”Da, măi, Steag Roșu”, insista el. ”Ca la semafor: roșu pentru stop, verde pentru trecere, galben pentru atenție.”
Adică verde înseamnă că nu te duci la fund nici să-ți intre un cârcel în picior, pentru că apa, în mod miraculos te ține la suprafață și te poartă pe brațe până la mal. Roșu, înseamnă să nu-ți treacă, mama naibii, prin cap să te avânți în larg că nu mai ieși, iar galben înseamnă să fii atent, că dacă îți intră un cârcel în picior în timp ce te-ai avântat în larg, nu te mai scoate nici mama naibii ( de ce ar fi obligată să te scoată, nu știu).
Noah, asta înseamnă să știi lucruri pe care nu le știai înainte!
Citiţi şi
Drumul lui David. Excepția și speranțele
Tu de ce ți-ai dori o piscină în propria curte?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
