Soțul meu are o amantă. Știu. Simt cu întreagă ființa mea. Am stomacul în gât. Am fost atât de sigură, prea sigură pe mine și pe sentimentele lui… Obișnuiam să spun: am un soț atât de bun, că l-aș împărți. Glumeam pe de-o parte, pe de alta mă simțeam de multe ori sufocată de dragostea lui. Mă trata cu aceeași grijă, poate mai mare decât cea pentru pe copii. Când venea din delegații, lor le lua ceva mărunt, la repezeală. Mie mi-ar fi adus luna de pe cer. Pierdea ore în șir prin magazinele mele preferate, deși nu suportă shoppingul. „Ești aerul pe care-l respir, jumătatea mea, sufletul meu pereche… iubita mea nebună!” îmi zicea mereu.
Nu știu când și cum, dar am pierdut primul loc din inima lui. Sunt derutată. Mi se părea atât de firesc să am dragostea lui, încât azi, când realizez că iubește altă femeie, nu știu cum să procedez. Nu știu dacă e mai bine să tac și să aștept, ori să provoc o discuție. Cam de o lună e închis în sine, cu gândurile lui. Ochii îi ard și a slăbit. E tot timpul preocupat. Când îmi vorbește se uită prin mine. Privirea, atât de caldă înainte, acum e perdea groasă de răceală, străină. Îl văd cum stă visător, cu gândul în altă parte. Tonul vocii e altul. I-a murit interesul pentru mine, femeia lui. Nici nu mai face observațiile firești, casnice, care, ce-i drept mă iritau. Culmea, acum îmi lipsesc. Nu-i mai pasă de mine, de școala copiilor. Are un zâmbet absent, spune da, da când vorbesc, dar nu mă aude. Primul semnal a fost când a început să-mi spună pe nume. Înainte folosea doar alinturi. Îmi spunea pe nume extrem de rar, doar când îl supăram.
Nu știu pe cine iubește azi. Nu știu unde a întâlnit-o și când. Nu am nicio dovadă concretă. Dar semnalele sunt multe și evidente.
Într-o zi am intrat în camera unde el vorbea la telefon. A închis brusc, ca și cum l-aș fi surprins făcând ceva rău. Mi-a spus repede, fără să-l întreb, că vorbea cu un coleg. Dar era clar că minte. Când s-a dus la duș, am încercat să-i intru în telefon, dar își schimbase parola.
***
Nu se mai apropie de mine. Mă evită.
Eu… îl doresc. Cu dragoste și disperare. E omul meu drag. Frica de a-l pierde a reactivat sentimente care hibernau în iarna sufletului meu.
Dacă mi-ar spune… L-aș ierta. Până la urmă, suntem de atâția ani împreună. Oamenii mai greșesc. E și curiozitatea… ori cine știe? Tot se spune că omul nu e monogam. Nu ar fi nici primul, nici ultimul. Dar să-mi spună și să trecem peste asta. Sau să nu-mi spună nimic, dar să revină cel care-a fost… Să dispară odată detașarea asta rece, politicoasă.
Încerc să-l recâștig cu mici trucuri feminine. Dar nu le vede și mă simt îngrozitor de umilită.
Înainte era gelos. Încerc și pedala asta, dar nu mai funcționează. Nu-l interesează.
Mereu am afirmat că într-o situație de genul acesta aș pleca fără să mă uit în urmă. E ușor să zici, când nu e vorba despre tine. Stomacul mi-e în gât. Am slăbit în ultimele săptămâni, mai tare decât după orice dietă. Și, pentru prima dată în viață, nu știu cum să procedez. Când, unde și ce s-a rupt? Am fost atât de sigură pe sentimentele lui, pe puterea mea asupra lui…
Plouă în mine. Plâng tot timpul când sunt singură. E ocupația mea de bază. Adică în mașină și-n baie. Dar nu-mi observă ochii cerniți. Nu-mi aude tăcerile, el, care observa orice inflexiune a vocii mele, orice mic detaliu. E distrat. Cu ochii arzând, cu gândurile aiurea. Mi-e dor de căldura lui, de care acum se bucură o alta. Nesiguranța și frica mă sugrumă cu ghearele lor hâde, iar omul meu drag e un străin apatic.
M-am măritat foarte tânără, am crescut practic împreună. Nu știu să trăiesc fără el. Nu vreau să trăiesc fără el. Aș face orice ca să nu-l pierd.
***
Fiecare încercare de apropiere se izbește de izolarea lui între cele două scuze: oboseală și muncă. E ori prea ocupat, ori frânt.
Dacă e doar o aventură? Dar dacă nu e?
Am ajuns să fiu un fel de Sherlock Holmes. Să-i controlez buzunarele, să-l sun des, să-l pândesc. Să încerc să-l surprind. Aseară, după ce s-a dus la culcare, am intrat cumva în adresa lui de e-mail. În drafts era un e-mail început, adresat mie. L-am deschis cu degetele tremurânde:
„Iubito! Mi-e atât de greu! Iubita mea nebună, sufletul meu pereche. Cum să-ți spun că plec? Am alungat răul din prejma ta întotdeauna. Dar ce să fac azi, când răul e în mine? Azi am primit rezultatul biopsiei făcută acum patru săptămâni. Iartă-mă că ți-am ascuns, noi ne-am spus întotdeauna totul. Dar am sperat că e o falsă alarmă. De ce să te îngrijorez și pe tine? Dar, vezi tu? Boala…”
Pe Em o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
