I-am săpat cu hârleţul în grădină din prima zi!
Mă urmărea bucuroasă!
După ce-am dat gata două rânduri de vie, i-a spus lui fiu-su:
– Ia-o, mamă! E bună!
Şi eu, mândră, colo!
Mică şi înfiptă ca un bob de piper, pe dinăuntru era luminoasă!
Mi-amintesc că într-o iarnă cu viscol mă dusesem la ea seara. Veneam de departe, îngrijorată că o s-o zidească zăpada.
De-abia mergea. Dar voia ea să-mi aducă murături din cămara din curte. Eu, nu, că mă duc singură, ea, nu, că se duce… şi ne-am adus amândouă, ocrotindu-ne una pe alta, cu o lumânare în mână (că nici curent nu era).
Cunoscuse războiul, foametea, o încolţiseră lupii între două sate!
Trăise!
Era mândră că avea fântână-n faţa porţii şi se certa mereu cu vecina Săviţa. Nu conta motivul: era ori umbra unui nuc, ori vreo pisică rătăcită, ori vreo găină care ciugulea unde nu trebuia. Motivul era doar startul unui joc de vorbe ascuţite, mânuia limba cu asprime şi haz!
Avea nepoţi şmecheraşi prin Bucureşti.
Îi drăcuia des, cu dragoste de mamaie, pentru că dădeau dintr-o corigenţă în alta.
Îi era ciudă pentru că ar fi vrut să meargă mai mult la şcoală, dar intrase repede la prăşit… Avea doar două clase elementare, dar încă îşi aducea aminte definiţia substantivului.
Loazele se minunau.
– De îmbuibaţi ce sunteţi nu ştiţi ce-i cu voi! Cade mâncarea pe voi când deschideţi frigiderul! Eu mă duceam la şcoală cu o bucată de turtă-n buzunar şi ştiu mai mult ca voi!
Mai avea ciudă pe proşti.
Spunea că dacă ar fi fost împărăteasă, i-ar fi adunat pe toţi la un loc.
Nu era clar ce voia să le facă, cred că doar să-i izoleze!
Mi-era dragă aşa piperată!
Cum numai ţăranii ştiu să fie.
Pentru că au învăţat să reziste şi să răzbească!
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
