Nu m-am simțit niciodată singură, în sensul dramatic al cuvântului. M-am simțit uneori abandonată, alteori, mai târziu, părăsită, dar nu eram singură atunci când se întâmpla. Afară de cazurile foarte grave, nu te poți abandona de unul singur. Și nu era teama de a rămâne cu mine, așa cum aterizăm pe lumea asta în aproape orice caz, ci neliniștea dureroasă provocată de pierderea întrezărită a unei abilități de a crea și împărtăși. Deși, în mod evident, eu eram focul, mă chinuiam cu iluzia că am nevoie de chibrituri.
Nici acum nu mi-e dat să înțeleg de ce oamenii suferă unii din pricina altora, în pofida oricărei logici și evidențe; de ce folosim instrumentele conștiinței de sine pentru a ne răni, fura, ridiculiza, înjosi, automutila și anihila. Până și aceste concepte înșirate mai devreme țin de un mecanism care a săpat șanțuri adânci învârtindu-se în aceeași schemă arbitrară, fără să aibă o justificare unică și deplină. Un exemplu sumar este autoînvinovățirea supraviețuitorului. Simțul moral, căruia nu-i neg funcțiile de reglare socială, acționează ca o otravă fără antidot, creând situații penibile în care un om își sabotează pur și simplu viața pentru că altul, care îi era foarte apropiat, a murit. Când nu există ispășire instituită și cuantificată social, jucăm rolul principal din „Crimă și Pedeapsă”. Nu cred că ne pedepsim fiindcă ne simțim singuri. Ne pedepsim fiindcă nu știm cum să evaluăm o vină care nu ne aparține.
De când am auzit povestea cu păcatul originar, am avut un dinte împotriva ei. Un canin ascuțit și clănțănitor, de dinaintea erei noastre. Acolo am văzut arhetipul autoflagelării pentru crime inexistente, date drept lege de o antologie SF apărută sub pseudonime.
Când astfel de gânduri moștenite mă chinuie, am descoperit că pot pur și simplu să spun Nu. Ceea ce m-a ajutat au fost călătoriile, și faptul că un prieten bun m-a inspirat să plec pentru prima dată singură în lume, și faptul că același om m-a lăsat singură într-un mod complice, prietenos, așa cum nu mai fusesem lăsată singură până atunci. M-am temut înainte, dar după ce a început prima mea aventură în solitudine am uitat nu numai obiectele neliniștilor, ci și faptul că m-am temut. Și lucruri uimitoare au început să se întâmple, iar simțurile mele au fost activate la capacitatea lor pentru prima dată. Am aflat că tot ceea ce mi se spusese despre singurătate era fals, era frică de a fi, frică de a trăi. Călătorind singur, ești mai atent la tot ce se petrece în jur, observi și percepi evenimente și stări, înveți să deosebești emoțiile tale de ale celor din preajmă și, deși pare paradoxal, ești mai deschis spre toții oamenii pe care îi întâlnești, nu doar spre unul sau doi companioni cu care ai plecat de acasă. Și care, tot din experiență o spun, ajung să te sâcâie îngrozitor după două săptămâni sau chiar mai puțin. A fi solitar înseamnă, pentru mine, opusul singurătății aceleia melodramatice pe care o adoptăm aprioric drept incontestabilă. Solitudinea mi-a adus cele mai multe momente vecine cu fericirea. Am găsit în mine toate resursele care să-mi îngăduie să nu mă plictisesc. Solitar fiind, poți decide când vrei să te deschizi spre ceilalți și când vrei să fii lăsat în pace. Prin asta, momentele de împărtășire devin de multe ori mai puternice, mai autentice – fiindcă sunt sincere și spontane, nu dictate de forța circumstanței. Suntem atât de mulți oameni, încât numai cineva complet lipsit de imaginație ar putea să spună, cu mâna pe inimă și în urma undei îndelungi reflecții alimentate de experimentare, că este singur, împotriva dorinței sale.
A te pierde în umbra liniștitoare a altuia e un alt fel de a fugi de tine, de potențialul tău, de propria poveste de aventură cu care-i ești dator vieții. Într-un fel, solitudinea asumată este opusul singurătății respingătoare – deși, în fapt, ele sunt unul și același lucru. Diferența o face mintea, dar a cui?
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
