Cred că tot world wide web-ul a cunoscut-o acum pe Doamna cu pantofi albaștri. Aflăm despre ea într-o poveste relatată de o doamnă avocat care a surprins în câteva rânduri efectul unui divorț asupra copilului minor rezultat din căsătorie. A fost impresionantă scrierea, se vede clar că publicul a gustat-o din plin. M-a emoționat și pe mine. Dar m-a și revoltat. De ce?
Pentru că Doamna cu pantofi albaștri și-a făcut datoria, și-a bifat ca îndeplinită o atribuție de serviciu. Care e extraordinarul situației aici? Trauma unei familii care n-a ajuns la maturitatea comunicării unor așa ziși adulți/ părinți și care și-au tracasat propriul copil din cauza orgoliilor și limitelor lor de înțelegere a rolului lor natural de părinți?
Nu ne e ăsta extraordinarul, din păcate, pentru că sunt deja prea mulți în același război al orgoliilor în care muniția se servește și se primește doar prin copil. Prin sufletul, mintea și psihicul lui distrus. Elementul surpriză al situației e că salvatoarea copilului vine îmbrăcată într-o pelerină de poveste și purtând pantofi albaștri (batwoman) reușește în trei ore să hotărască cine a câștigat lupta orgoliilor și să transforme copilul din muniție în premiu. Iar situația total excepțională e că această superdoamnă are toate calitățile umane care sunt menționate în fișa postului de judecător, are timpul, interesul conștiincios și răbdarea de a-i decide unui copil de 8 ani viitorul, fără să-l tracaseze.
Trebuie să fie, într-adevăr, o situație excepțională pentru justiția noastră, de vreme ce atâția practicieni ai dreptului au regăsit-o fantastică, ireală și desprinsă din poveștile cu prinți și prințese, cu castele și conduri albaștri. E evident că doamna cu pantofi albaștri e, de fapt, doamna legată la ochi care hotărăște să-și dea puțin jos vălul de pe ochi pentru a vedea ochii copilului și pentru a-i arăta că justiția nu e oarbă la suferința lui.
Suntem atât de fericiți că a existat un happy end pentru un copil sau ne amăgim să credem că finalul chiar va fi fericit pentru acest copil? Sau suntem doar ușurați și plini de speranța că există în România zilelor noastre judecători care-și mai fac meseria cu dăruire, cu verticalitate, cu responsabilitate?
Asta e, de fapt, cheia și substratul întregii povești. Asta a mișcat tot virtualul. Demonstrația făcută de o doamnă avocat asupra faptului că în unele situații judecătorii chiar par să-și facă treaba. Chiar sunt judecători care, pe lângă întreaga hârțogărie din dosar reușesc să fie umani, empatici, deschiși și determinați să ia cea mai bună soluție, să se dea jos de pe piedestalul din sala de judecată pentru a interacționa uman cu oamenii ale căror destine le hotărăsc. Pentru a nu părea în ochii copiilor monștri într-o ruină de castel, ci zâne care-i salvează.
Reacția publicului însă duce la concluzia că în realitatea zilelor noastre se întâmplă de prea puține ori ca finalul să aibă șanse de a fi fericit? Știe cineva câte dosare de divorț se judecă zilnic în România? Câtor copii li se hotărăsc destinele zilnic pentru tot restul vieții în urma divorțurilor care nu se termină cu final fericit? Câți copii așteaptă zilnic pe holurile instanțelor de judecată ca o doamnă cu pantofi albaștri să vină să-i salveze din calvarul în mijlocul căruia au fost prinși? Câte vise se năruie zilnic pentru minorii ce provin din familii ai căror ocrotitori legali nu-i ocrotesc și nu le urmăresc interesul lor superior? Câți plâng în unghere de tribunale pentru că nu mai suportă certurile părinților, pentru că nu pot să aleagă cu care dintre părinți să locuiască după divorț, care nu vor să decidă ceva ce nu doresc? Care simt că orice decizie ar lua l-ar trăda pe unul din cei pe care îi văd ca un model în viață? Care plâng sau suferă în tăcere pentru că sunt actori într-un film cu scenariu absurd pentru care nu s-au înscris la audiții?
Am ajuns ca țară să aplaudăm un judecător că și-a făcut treaba bine? Pe bune? Într-un astfel de hal am ajuns ca practică? Se fac petiții pentru decorarea Doamnei cu pantofi albaștri. Simt că fac tensiune. Nu mă înțelegeți greșit, o stimez, apreciez și aplaud pe doamna judecător cu pantofi albaștri. Și-a făcut datoria așa cum a jurat când a intrat în profesie.
Dar cum de-am ajuns ca societate să cerem să-i decorăm pe aceia care își fac meseria cu dăruire, cu respectarea principiilor ce stau la baza profesiei?
Cum de-am ajuns să vedem atât de rar astfel de exemple?
Care e totuși realitatea în instanțele de judecată de par veniți din domeniul fantasticului astfel de practicieni? E normal să fim atât de surprinși că o judecătoare și-a făcut timp să aprofundeze cazul și dincolo de mormanul de hârtii de pe birou? E normal să fim șocați că și-a făcut o introducere de basm pentru copil pentru a crea o legătură de încredere cu el? E normal să fim atât de impresionați că doamna judecător are minime cunoștinte de psihologia copilului și știe cum să le aplice în sala de judecată? Păi nu de asta e pe cel mai înalt piedestal al profesiilor juridice din țară? Nu e firesc ca un judecător, pe lângă cunoștințele juridice, să abordeze cazul și ținând cont de specificul vârstei minorului? Uzând de toate cunoștințele dobândite până în prezent, dar mai ales uzând de atributul umanității? Ca din modul în care abordează o cauză să se observe atât cunoștințele juridice, cât și psihologice sau sociale?
Pe de o parte, aceasta este concluzia de fapt: o astfel de abordare a surprins în mod plăcut atât de multă lume pentru că realitatea instanțelor judecătorești de la noi e atât de sumbră, de tragică, de absurdă, de ruptă de dreptate, încât românul nostru este dat pe spate când observă o minimă umbră de umanitate și responsabilitate în luarea unei hotărâri.
O altă concluzie a speței e că România are mare nevoie să-și educe cetățenii în a fi responsabili, umani, maturi. În România e nevoie mai mult ca oricând ca simplul om de pe stradă să dobândească un minim de cunoștințe juridice, psihologice, morale, creștine care să-l facă un membru activ, pozitiv și responsabil în comunitatea sa. În România de azi e nevoie de consiliere psihologică, duhovnicească, morală în toate situațiile care privesc familia și, mai ales, soarta copiilor. Nu e normal ca doi adulți care au dat viață unui copil să nu aibă maturitatea, înțelepciunea de a-l crește ținând cont de interesul superior al copilului. Care nu pot să se desprindă de mizeriile conjugale pe care și le-au creat și în care îl înfundă pe copil. De așa ziși părinți care tratează copilul ca o monedă de schimb, care taie canalele de comunicare dintre un părinte și copil, frângându-i aripile de care va avea nevoie mai târziu să zboare. Care nu înțeleg reflexia comportamentului lor asupra viitorului copilului. Care nu cunosc termenul de civilizație și discuție responsabilă pentru a decide viitorul unui copil. Care nu înțeleg că dacă ei n-au mai putut conviețui, nu pot să-l frângă în două pe copil, căruia oricum i s-a înnegurat tot orizontul și care n-are nevoie decât să treacă cu bine peste traume și nu să țină piept luptei lor. Ar fi imperios necesar ca măcar în divorțurile ce implică copii minori rezultați din căsătorie să fie obligatorie o procedură preliminară de consiliere psihologică a părinților, de consiliere duhovnicească, de mediere reală pentru a putea dobândi măcar în ultimul ceas maturitatea pe care n-au putut-o dobândi la nașterea pruncului. Părinții ce ajung la divorț să fie obligați să-și aleagă o formă de consiliere pe care cred că o pot accepta, într-un anumit număr rezonabil de ședințe care să dea roade în relația interumană dintre ei. Unii ar accepta să vorbească cu un psiholog, alții ar prefera să se sfătuiască cu un duhovnic bun, alții poate ar apela la îndrumătorul spiritual al cultului pe care îl practică, alții ar putea digera mai ușor o mediere reală. Prea ușor lăsăm să escaladeze conflictele, nesoluționându-le, ci doar dând hotărâri greu de pus în practică pe un fond de imaturitate. Cât timp nu se lucrează la fondul problemei, orice soluție s-ar da de orice doamnă cu pantofi albaștri, soarta copilului va fi să trăiască într-o continuă luptă a părinților, în care el va fi singurul care va încasa toate loviturile. Trist.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro
Citiţi şi
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
