Dimineața mi se așeza pe palme, pe felia de unt, în cana de ceai, se întindea în toată bucătăria, amintindu-mi că o așteptasem cu nerăbdare. Toată noaptea mi se sudaseră gândurile, topind, ca într-un furnal, oțelul unor treceri de oameni cu patimă. Lumea se încrâncenase, ieri, în jurul meu, iar eu nu am putut ascunde nopții frământările ce le purtasem prin tot felul de dimensiuni. Știam că oamenii nu funcționau toți împreună, dar destinul sau încăpățânarea EI ne înghesuiseră pe toți într-o încăpere cu pretenție de living. În realitate, era o sufragerie mai generoasă nițel, dar care părea ca o sală de ședințe cu toate scaunele acelea înșirate prin colțuri.
Cum apăream, ca la o comandă sinistră, cum ghiceai o nevoie de cale întoarsă, un mic gest de respingere și dezaprobare instinctivă. Zărisem, din prima, o persoană care, de câte ori vorbea, te împingea ușor cu degetele, mai jos de umăr. Permanent te întreba ce faci și dacă refuzai vreo confesiune măruntă, îți aducea, în prim plan, toate punctele comune, toate cunoștințele și vreun amănunt care, sigur, mai trebuia despicat, deși tu uitasei, demult, întâmplările. Unde să te strecori?
Cu florile-n mână, aștepteți gazda, în speranța că, dacă te vede, poți să scoți scuza aceea cu ruda venită pe neașteptate. Ghicindu-te, te responsabilizează pe loc cu vreo chestie urgentă, care-ți accentuează și mai tare zâmbetul tâmp de pe figură. Nu mai e chip să bați în retragere. Uiţi bunele maniere și strecori ușor, între degete, un pahar minuscul cu o tărie incertă. Lacrimile îți confirmă că anestezia e din cele cu efect puternic. Măcar atât. O muzică plăcută pare că se aude în mintea ta. De fapt, o ascultă toți cei prezenți. Din când în când, ușa se deschide și mai apar invitați.
Un țipăt ușor mă scoase din amorțeală și iritare. Nu sunt pe fază cine e autorul. Regretam că nu spusesem NU, mai hotărât. De fapt, asta e problema mea. Aș spune NU multor lucruri, dar mă trezesc făcând cu totul altceva decât vreau. E ca atunci când te sună prietena „cea mai bună” dar care mai are încă „trei astfel de prietene” și confesiunea ta ajunge dezbatere publică, ca într-un telefon fără fir. Poate și de asta, la vârsta pe care o am, acum, mi-e din ce în ce mai greu să spun celuilalt, de la capătul… conversatiei, că fac mai mult decât… „bine”. Orice alt lucru… pare semn de vreo atitudine greșită, pentru care celălalt are soluția optimă. Tu nu-ți doreşti decât să închizi subiectul, dar mai trebuie sa asculţi vreo două pareri care, sigur, sunt cele potrivite. În plus, dacă ai vreo problemă ești ori prea pesimist, dacă veselia nu se pupă cu starea interlocutorului, ori vreun exaltat pueril. Bine, a nu se înțelege că e mereu astfel, dar cine vorbește aici despre lucruri obișnuite?
În fine, sunt încă la întrunirea care nu prevestește nimic bun. Conveniențe și politețuri seci. Lume absentă în atitudine, dar care știe că e utilă prezența, altfel… se interpretează. Simți, după cum se ascund, care sunt taberele, iar eu plutesc printre oameni și mai rătăcită. Aproape că nu cunosc pe nimeni, personal, dar observ că ei se știu. Bine. Vacarmul începe când una dintre femeile prezente plânge instantaneu. Petrecerea începe cu sfârșitul sau atât o fi tratația, căci un tort cu trandafiri galbeni e servit rapid, cu zgomotul estompat de plâns nepotrivit, în fundal. EA își anunță plecarea din țară. Câțiva știu, alții bănuiesc, unii răbufnesc. Apoi încep reproșurile. Mari, multe, din toate direcțiile. Înghit trei firimituri de prăjitură și încerc să plec. Nu pot. Nu simt nici măcar un sentiment de prietenie în jur. Doar ostilitate. Oare ce au acești oameni de împărțit? Mă simt ca la o citire de testament, doar că nimeni n-a murit, nimic nu se-mparte. Așa cred eu. Se-mpart orgolii și… nimicuri, aveam să aflu târziu. Mă chinui să pricep de ce m-a chemat. Ea însă îmi strecoară serviciul de ceai al bunicii și-mi spune sec: „Pe acesta nu-l va dori nimeni. Ia-l și roagă-te pentru fericirea mea. Păstrează astfel ceva din mine, pentru dimineți cu aromă de cafea. Scrie și iubește. Fă ce-ți place. Asta voi face și eu, dar nu aici. Azi, vor afla și ai mei și cei din firmă și EL.”
În urma mea se aud zgomote. Eu ies pe treptele casei și îl văd pe EL ieşind, alb ca varul. I-a spus. Da, nu a luat-o în serios niciodată. Se credea stăpân pe tot, mai ales pe ea. M-a privit aparent, dar s-a dovedit că doar mi s-a părut. O frântură de conversaţie telefonică sparse încordarea aceea din mine: „M-a părăsit. Sunt liber, vin să te iau!” Rămân și mai confuză. Oamenii din interior încă-și reproșează lucruri. Eu, însă, nu vreau a le ști. Dimineața asta, din ceașca EI de ceai, i-am băut visele. N-a mai contat că n-am putut dormi. Ciudat, i-am simțit fericirea. Avea gust…
Pe Adriana o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.