Tot umblu, aiurea, prin lume, de la un continent la altul, ca să mă dumiresc. E o fugă cu un singur scop: să aflu care e treaba cu oamenii – altele nu mă interesează.
Nu sunt din filmul ăstora cu energiile negative şi pozitive. Nu citesc horoscopul decât ca divertisment. Nu beau ceaiuri. Nu cred în puterea miraculoasă a ghimbirului. Nu sunt dacopat. Nu vreau să fiu nemuritor. Nu mănânc sănătos. Nu mă interesează să lupt cu cancerul şi să îl înving. Nu vreau să salvez planeta şi balenele şi nici să fiu Miss Univers. Nu ţin să conving pe nimeni de nimic, nu îmi pasă.
Nu vreau să fiu guru. Nu îmi place golden shower-ul nici măcar conceptual. Nu pup în cur. Nu am apetit pentru sclavie. Iubesc independenţa.
Prefer logica şi raţiunea lemnului şi spaţiilor mici. Există însă un sentiment care te apasă în fiecare dintre aceste locuri din lume. În ţara noastră, acest sentiment este scârba.
Nu mă sufoc, nu sunt indignat, nu îmi este greaţă, nu sunt resemnat, nu sunt optimist, nu sunt utopic, nu sunt pesimit, nu sunt, poate, nici măcar realist. Îmi e scârbă.
Îmi e scârbă de părerile isterice din jurul eternei dileme: are căcatul moţ? Îmi e scârbă de oamenii care n-au înţeles nimic nici din extrema dreaptă, nici din extrema stângă, îmi e scârbă de formalişti şi de cei care se etalează. Îmi e scârbă de cei care nu fac nimic, dar cer totul. Îmi e scârbă de găleţile turnate în „cap”. Îmi e scârbă de modele stupide.
Îmi e scârbă de incapacitatea publică de a opera cu nuanţe şi paradoxuri multiple. Îmi e scârbă de cei fanatici, de cei care urăsc, de ignoranţi, de imbecilii care vor să te tragă în jos, cât mai aproape de nivelul lor, de cei fuduli, de cei lacomi, de cei zgârciţi. Îmi e scârbă de cei care invidiază.
Îmi e scârbă de putori şi de făţăranici, de ipocriţi şi de arhanghelii mocăciunilor. Îmi e scârbă de cei care fură, îmi e scârbă de trădători, îmi e scârbă de cei care vând totul pe arginţi, îmi e scârbă de lipsa de discernământ a bogaţilor, îmi e scârbă de cucoanele care-şi înţarcă pruncii ca să meargă spre împlinirea viciilor personale, îmi e scârbă de securişti şi de legionari şi de faptul că, aici, la noi, nimic nu copromite pe nimeni, îmi e scârbă de relativismul etic, îmi e scârbă de balcanismul în care ne bălăcim ca în troacă, îmi e scârbă de negocierea legii, îmi e scârbă de absenţa organului memoriei, de egoişti şi de cei care tac în faţa nedreptăţii. Îmi e scârbă de cei care nu-şi achită datoriile.
Îmi e scârbă de laşi, îmi e scârbă de toate buricele lumii, de care nu ducem deloc lipsă, îmi e scârbă de „merge şi aşa”, îmi e scârbă de întrebarea „tu ştii cine sunt eu?”, de birocraţia inutilă, de blocurile gri şi urâte, de fatalism, de absenţa curajului de a gândi liber, îmi e scârbă de micimea sufletească, îmi e scârbă de modele şi de antimodele prefabricate pentru profit, îmi e scârbă de profitul nemeritat, îmi e scârbă de profit, îmi e scârbă de imaginea fără conţinut, de falşii ziarişti, de filosofii fără filosofie, de moraliştii fără morală, de cei care merg ca berbecii pe drumuri care nu duc nicăieri, de turme şi de spălaţi pe creier cu badge-ul de gât, de cocălăreală. Îmi e scârbă de curvele pretins virgine, de mimoze şi de cei violenţi. Îmi e scârbă de negustorii de arme. Îmi e scârbă de omul care exploatează alt om. Îmi e scârbă de lătrăii fără c*aie.
Îmi e scârbă de atâtea dintre opţiunile majorităţii şi de argumentul că gătitul este o artă, când oricâtă artă ar fi, tot prin colon trece şi tot la budă sfârşeşte, îmi e scârbă de apostolii Rembrandt-ului cu polonic. Îmi e scârbă de cei care ucid ziarele, moartea lor mă doare ca o moarte de om, îmi e scârbă de soarta poeţilor şi de proslăvirea croitorilor şi a frizerilor, de dispreţuirea celor care scriu ca şi cum ar respira, de viaţa cumplită a naivilor, a visătorilor, a quijoţilor, a celor drepţi. Îmi e scârbă de toate meseriile care nu ar trebui să existe, dar există. Îmi e scârbă de averile făcute în numele lui Dumnezeu. Îmi e scârbă de cei care vor să impună ce să crezi şi de cei care ne ascultă telefoanele.
Îmi e scârbă că lumea e fundamental neschimbată de mii de ani, şi aici, la adăpostul oii, cu atât mai mult, îmi e scârbă că progresul n-a dus decât până colea, la secolul selfie, îmi e scârbă de bărbaţii cu guşă şi de femeile cu mofturi, de pretenţioşi, de moftangii, de cei cu fasoane, îmi e scârbă de needucaţii care vor să impună educaţia lor, de tupeişti, de cei care o iau pe scurtături, de cei care se bagă în faţă, de cei care dau din coate, de cei cărora nu le ajunge, de copiii de bani-gata, de rasişti, îmi e scârbă de cei care privesc toată viaţa doar până în vârful nasului, de cei fără bun-simţ şi fără omenie, de cei care se mândresc, de smeriţii de la televizor, de televiziune, de zgomotul infernal al oraşelor, de construcţiile ilegale, de primarii corupţi, de miniştrii corupţi, de toţi corupţii, de justiţia făcută la mişto, de încropeala care ne ţine loc de Constituţie şi ţară, de cei fără inimă şi de cei care aplaudă din interes decizii stupide. Îmi e scârbă de mine ori de câte ori greşesc.
Îmi e scârbă de conservatorii blocaţi în cel mai atroce ev mediu, de lipsa de sens a activităţilor cu care îşi umplu timpul compatrioţii şi contemporanii noştri, de cei care dau şpagă, de cei care iau şpagă, de cei cu capete de porc şi de cele cu capete de găină, de ticăloşi, de cei agresivi, de bârfitori, de cei care lasă cimitirele neîngrijite, de cei care aruncă gunoaie pe stradă, de cei care se îndoapă ca animalele, mai ales de sfintele sărbători, de cei stridenţi, de cei plini de sine, de oamenii care iau mereu mai mult decât dau.
Îmi e scârbă. Îmi e tot mai greu să trăiesc în România. Îmi e tot mai greu să trăiesc. Îmi e tot mai greu. Şi vina, desigur, o port întotdeauna eu. Îmi e scârbă.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
