S-a născut grăbită. S-a luptat cu timpul încă din prima zi de viață. Simțea mereu că îi fuge timpul de sub picioare. Era mai departe decât credea că va fi, probabil că era oricum înaintea programului și totuși simțea că e mereu în întârziere. Că nu s-a grăbit destul de tare, că timpul nu-i ajunge, că lucrurile nu se mișcă suficient de rapid. Trăia cu teama ca va întârzia, că nu va avea vreme să îndeplinească tot ce avea pe listă. Dacă vor rămâne treburi nebifate? Ce va face atunci? De ce nu poate avea totul într-o secundă? Totul deodată? Ar rezista oare inima unei cantități atât de mari de bucurie comprimată într-o singură secundă? Sau de amară tristețe? Oare ce s-ar întâmpla cu restul existenței ei, dacă totul s-ar petrece într-o singură miime de secundă. Un singur episod în care acțiunea altfel întinsă pe 10 sezoane s-ar petrece deodată.
Ardea. Trăia arzând și le cerea și celor din jur să ardă în același ritm cu ea. Orice altă cadență era de neîndurat. Orice alt mod de a trăi era insuportabil. Câteodată punea pauză și se întreba și ea Încotro mă grăbesc de parcă mâine s-ar termina timpul? Și cu cât îi era mai mare nerăbdarea, cu atât timpul se dilata în ciuda ei.
Apoi l-a întânit pe El. Ardea domol, dar cald și luminos. Statornic.
– De ce atâta grabă? o întreba el. Avem tot timpul din lume pentru toate astea.
Ea îl privea, aprobând din cap cu zâmbetul calin, silind cele o mie de întrebări care se îngrămădeau în spatele buzelor să rămână întemnițate în nerostire.
Și dacă tot timpul din lume n-are să mai fie? Și dacă nu mai avem decât un Azi pe care-l pierdem? Nu e păcat să irosim un dar așa de prețios din Ceruri? Și dacă mâine nu-mi mai ești? Nu știu dacă aș putea trăi știind că aveam atâtea îmbrățișări care nu-ți vor fi domolit, după apus, pulsul crescut de te miri ce nimicuri de peste zi. Că tot atâtea sărutări nu-ți vor fi alinat vreo rană de război. Că infinit mai multe mângâieri nu-ți vor fi alintat până și ultimul cotlon al trupului. Și dacă n-am să am răgazul să te știu atât de amănunțit? Să te iubesc în văzul tuturor, ostentativ, dar și la adăpostul casei noastre, feriți chiar și de luna curioasă. Timpul tău curge prea domol, timpul meu e prea grăbit. Răgazul ce mi-l ceri, îl recunosc, e just. Dar și aproape imposibil de-ndurat. Aș putea jura că simt fiecare fir de nisip din marea clepsidră a lui Noi cum se scurge leneș, lăsând în urmă o dâră usturătoare a așteptării. Da, lentoarea timpului îmi scrijelește epiderma. Aș vrea să pot să te trăiesc domol, tihnit și fără teama că mâine s-ar putea nărui totul. Aș vrea să putem ieși cu totul din timp, cel pe care îl cunoaștem, și tu, și eu. Să-l simțim cum se scurge leneș pe lângă noi, prin fața noastră, să-i putem privi liniștiți cursul fără să ne pese de el, de azi și de mâine. Aș vrea să nu mai aștept. Să nu mai depindem de prezent sau de ce va să fie. Să-mi simt sângele curgând seren prin vene, să-mi simt pulsul acordat cu bătaile inimii tale. Să trăim lent, minuțios, riguros, în afara timpului.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
