La început mi-a fost drag Mihnea Rudoiu. Că ha ha ha și hi hi hi. Eram la birou și îi citeam materialele de pe Catchy. Era drăguț și relaxant. Și apoi nu a mai fost așa. A început să transpară din articolele lui nevoia de aplauze. Scria pentru că voia să își facă publicitate. Prima oară am înțeles. A doua oară la fel. Dar apoi a început să mă plictisească și, ori nu îi mai citeam materialele, ori o făceam pe sărite, sperând să regăsesc acolo ceea ce mă făcea să dau click când vedeam că a mai scris ceva.
Toți avem nevoie de confirmări. Bineînțeles că da. Vrem să ne citească lumea, să ne dea like, să fim iubiți. Dar e foarte important să fim decenți. Și niciodată, dar absolut niciodată, nu terfelești alți oameni, încercând să îți reconfirmi valoarea. Aici, însă, vorbim despre demnitate, etică, și altele ale omului drept. Adevărat e că la jurnalism te învață că, dacă vrei să ai rating și să vinzi, e important să vorbești despre ăia de îi cunosc toți, oamenii momentului. Le-ai pus numele în titlul, și gata. Ca pâinea caldă se vinde.
De aici însă, până la a te preta la o prostituție literară, ca articolul publicat (și nu vreau să pun hyperlink către material, pentru că este grotesc) în Kamikaze de Mihnea Rudoiu, e mult. Mult prea mult. Din tot. Nesimțire, indecență, aroganță crasă (sau poate doar un mod de a masca prost nesiguranța de sine), lipsă a demnității. Până la urmă de coloană vertebrală e vorba. Strâmbă.
Mister Rudoiu, vreau să îți spun o vorbă. Tati, io nu am fost violată. Că am fost norocoasă. Nu am fost cuminte, să știi. Am fost și la petreceri, am purtat și fuste scurte, m-am și pilit pe ici, pe colo. Ca orice adolescent. Noi așa am crescut. Mai fugeam pe geam, ca să mergem la discotecă, ne mai luam tricouri scurte, de se vedea buricu’, pentru că așa era la modă. Și știi cum sunt tinerii, proști. Vor să fie ca ceilalți. Și atunci copiază ce văd în jur. Dar, după cum spuneam, am fost norocoasă și nu am în “palmares” un viol.
Cunosc, însă, câteva fete care s-au pricopsit cu așa ceva. Să mor dacă au vrut. Și îți jur pe roșu că unele, de abia după ani, deși fiindu-mi apropiate, au reușit să îmi povestească despre asta. Pentru că undeva, în adâncul ființei tale, ai certitudinea că tu ai fost vinovată. Și îți e rușine. Și vrei să te pedepsești. Și îți spui că ai făcut tu ceva rău, și ai meritat ceea ce ți s-a întâmplat. Știi cum se poate ca mama și tata să nu observe? Ori nu le prea pasă, chiar dacă minciuna pe care o îndrugi e cusută cu ață albă. Ori ai grijă să intri în casă destul de încet, încât să nu te audă. Poate nu ți-au dat-o la față, să se vadă. Poate ți-au dat-o la ficat. Te-a durut de ai înnebunit, dar nu poți scoate vorbe la proces, că nu ai vânătăi. Cel puțin așa gândești tu, că ești copil și nu știi cum stau treburile. Tu știi doar că, dacă nu se vede, pentru alții nu există.
Te duci acasă, te uiți în oglindă și tu simți urmele, dar nimeni altcineva nu le vede. Așa că faci o baie fierbinte, încercând să te speli de păcate. Te freci și te freci, până îți jupoi pielea și apoi te pui în pat, cu genunchii la piept și icnești încet, nu care cumva să te audă mă-ta și tac-tu, din camera cealaltă, să se trezească și să te ia la împins vagoane sau pur și simplu să te întrebe despre asta. Pentru că tu despre asta ai vrea să uiți.
Tati, am povestit io cum o fată din Algeria a fost violată anul trecut, iar mă-sa și surorile ei au bătut-o și au batjocorit-o într-atât, încât fata aia, la 17 ani, a fugit de acasă, în România, numai să scape de ele. E real. Se întâmplă și la noi. Știi tu mai bine. Nu te preface că nu știi.
Bine, tu, probabil, vii dintr-o familie, care, dacă ție ți-ar fi tras-o unul în c*r pe la șaispe ani, l-ar fi linșat pe ăla. Dar știi, tati, tu nu ești toți și nici punct de reper universal. Fiecare om își trăiește experiențele în felul lui. Are un filtru personal, rațional și emoțional. Și nu, din păcate nu ne putem raporta la tine, toți. Nici n-am vrea, nici n-am putea.
Nu sar în apărarea Petronelei Rotar. Nu o cunosc, nu suntem prietene. Poate povestea e reală. Poate nu. Dar te-ai gândit, un moment, că s-ar putea să fie? Fă un exercițiu de imaginație. Și dacă nici atunci nu simți strop de rușine recitind ceea ce ai scris, ai probleme. Grave. Să te cauți la suflet, tati.
Să știi că eu nu te suspectez de lipsă de empatie sau sensibilitatea în fața dramelor umanității. Dar deloc. Însă te suspectez din ce în ce mai mult de o nevoie acută de atenție. Și pentru că nu mai ești mulțumit de ceea ce îți iese din condei, măcar aplauzele să le auzi. Să ai iluzia că încă poți. Că nu e totul pierdut. Eu cred că te confrunți cu drama scriitorului în impas. Când vrei, și vrei, dar nu îți iese nimic. Stai ore întregi în fața paginii goale și nu reușești să scrii două fraze pe care să simți că din sufletul tău le-ai rupt.
Te înțeleg, dar ceea ce a ai făcut e mult, mult prea mult. Chiar și pentru tine.
Tati, eu zic să lași inspirația să vină la tine. Nu îi mai forța mâna, că uite ce prostii faci.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.