Doi oameni foarte mari am avut și noi, românii: Eminescu și Caragiale. Unul a ajuns la nebuni, unde a și murit, celălalt, spre a se pune la adăpost de ai noștri, a fugit din țara natală, a luat calea exilului, tocmai la Berlin, unde s-a și săvârșit.
Dacă aveți prin buzunare bani românești, pe hârtia de cinci sute îl regăsiți pe poetul Mihai Eminescu, iar pe cea de o sută, mai des întâlnită, pe Nenea Iancu Caragiale. Gest frumos. Dar dacă ne uităm la ce au trăit cei doi pe tărâmul carpato-danubiano-pontic, la ce au pătimit printre vlahi, ne apucă lacrima.
Mihai Eminescu, săracul, a fost băgat în cămașă de forță și dus la balamuc la sfârșitul lui iunie 1883. Era Eminescu nebun, alienat mintal? Nu vom mai afla niciodată.
Dar atunci, la sfârșitul lui iunie ‘883, se încheiase acordul secret între regatul României și Austro-Ungaria. Țara românească renunța la unirea cu Transilvania, iar Eminescu ar fi amenințat că îl omoară pe Regele Carol I. În plus, poetul era de multă vreme în vizorul autorităților austro-ungare ca un dușman periculos. Era unionist.
Va vorbi vreun mititel…
Liberalii îl urau pe Eminescu, conservatorii aveau și ei destule să îi reproșeze, măcar că era unul de al lor, Regele îl ura pe Eminescu, austro-ungarii îl urau pe Eminescu. Până la urmă, un Eminescu la nebuni sau mort le convenea tuturor. Au băgat mercur ca-n cal în poetul național și în cele din urmă un nebun i-a dat cu o piatră în cap.
La autopsie i-au uitat creierul (creier mare, ca al lui Schiller) pe pervaz, să se topească la soare. Ventura (cel care a lansat zvonul că Eminescu a plecat să-l omoare pe Rege) a fost primul care s-a repezit să țină discurs la înmormântarea poetului. Păi, cum?
A fost Eminescu nebun într-adevăr? Avea o psihoză, era maniaco-depresiv, era bipolar? Tot ce se poate. Caragiale însuși în splendidul ferpar pe care l-a scris la moartea lui Eminescu (“În Nirvana”) constata ciudata și trista alcătuire sufletească a poetului, atât de benefică pentru artist, atât de tragică pentru om.
Una peste alta sfârșitul e același: Eminescu e un mit construit postum. Eminescu, omul, așa valoros cum a fost, n-a avut un bun loc sub soare în țara lui și a murit la nebuni, doamnelor și domnilor.
Acum și pururi
Caragiale, pe de altă parte, a fost și el hărțuit, acuzat pe nedrept de plagiat, n-a fost răsplătit cu funcțiile după care tânjea, căci avea și Nenea vanitatea lui. Și Caragiale reușise să enerveze pe toată lumea, și la dreapta, și la stânga. Când s-a îmbogățit după ce și-a moștenit mătușa, Momuloaia, și a plecat la Berlin, anume pentru a sta cât mai departe de vlahi, nu puțini au răsuflat ușurați. Nu mai era nimeni care să le pună oglinda în față, să îi arate, Farfuridi și Brânzovenești, Cațavenci și Tipătești. Nici pentru Caragiale n-a fost loc pe pământ românesc în timpul vieții.
Caragiale în costum de arnăut la Berlin
Acum, desigur, fiind totuși români, îi ținem de icoane, marii noștri scriitori, măi-măi, uite, îi punem și pe bani, să aibă lichelele la zi buzunarele pline de Eminescu & Caragiale.
Cine spunea că s-a schimbat vreodată ceva pe la noi? Cine zicea greșea. Am rămas aceiași. Valoarea e mereu marginalizată și întotdeauna mediocritatea e slăvită și scoasă în față, ca păduchii. În veacul veacului, acum și pururi.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Drumul lui David. Excepția și speranțele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
