Iubire şi ură… extaz şi agonie… câte trăiri în cuvintele astea două! Cât de fină e linia care le desparte şi cât de adâncă poate fi prăpastia dintre ele!
Şi cât de frumos vorbesc atâţia despre iubiri! Chiar dacă, de multe ori, cu obidă şi regrete!
Sublim şi totuşi mie îmi lasă un gust amar consumul inutil de energie, de risipă de suflet pentru un om de nimic când se întâmplă aşa.
Amar și atât de cunoscut…
Ştiu că inima nu ştie multe şi iubirea nu se uită niciodată. Aşa e. Atâta timp cât e iubire. Dar când omul pe care l-ai iubit a dispărut pentru că s-a schimbat, ar trebui să dispară şi iubirea şi să lase loc indiferenţei. Nu urii, pentru că asta tot consum de energie înseamnă!
Staţi, nu daţi cu pietre! Ştiu că e uşor de spus, dar greu de făcut şi de simţit ! Şi că e foarte uşor să spui „nu-l mai iubesc pe dobitoc”, dar, în realitate, e tare greu să ţi-l şi scoţi din suflet!
Nu, doamnelor, nu e deloc aşa… şi da, vorbesc din experienţă!
Da, am iubit doi bărbaţi deosebiţi şi încă îi iubesc. Am să-i iubesc mereu pentru cum sunt ei ca oameni şi pentru ceea ce mi-au adus în viaţă şi în suflet… Unul e iubirea mea din adolescenţă, care m-a definit ca om până spre maturitate (şi căruia îi datorez şi standardul înalt în materie de bărbaţi), celălalt e iubirea mea de om adult, pentru că a desăvârşit maturizarea femeii care sunt acum. De ambii m-au despărţit viaţa şi… soarta, sau poate ambele. Nu le reproşez nimic, şi nici mie. Aşa a fost să fie.
Şi pentru că ei nu s-au schimbat, cât şi pentru că pe mine nu m-au schimbat decât în bine, i-am iubit continuu şi am să-i iubesc mereu. Frumos şi cinstit. Şi îmi amintesc de ei cu plăcere, ca repere dragi ale drumului meu.
Staţi că n-am terminat!… Ce, credeaţi că încerc să dau lecţii cunoscând doar partea frumoasă a lucrurilor?
Răbdare, vă rog!
Am cunoscut şi varianta de nemernic care minte frumos şi se preface a fi om deosebit; care face planuri cu tine, îţi dă speranţe, şi care, într-o zi, îţi spune că nu te (mai) iubeşte. La mine a durat foarte puţin – fix până când l-am cunoscut în carne şi vorbe spuse pe viu sau, mai precis, fapte observate, anturaj, comportament şi mentalităţi. Yakk!! Promit că voi scrie o carte întreagă despre asta, cândva.
Cât de nemernic? Păi să vă spun – i-a promis marea cu sarea prietenei mele proaspăt divorţate de alt dobitoc, până când a găsit ceva mai convenabil pentru el (care prietenă nici nu bănuia că individul ieşise la căutat). În câteva zile, biata femeie s-a trezit nu cu bagajele la uşă, ci mutată când era la serviciu! Cu pus cheia în mână şi spus doar „Am obosit!”.
Şi două luni ăla n-a dat un semn, să vadă măcar ce face femeia aia (cu doi copii pe care îi creştea singură, departe de familia ei !)… Un telefon, să vadă dacă mai trăieşte sau dacă are nevoie de ceva. Nimic.
După aceste două luni, a sunat-o vesel şi nevinovat şi s-a invitat la o cafea. Unde, după puţină conversaţie, a cerut şi desert. Chiar dacă el depusese actele pentru căsătorie cu noua lui achiziţie. …Iubire mare, nu?
Ei, doamnelor, cam cât de scârbă v-a făcut povestea mea? Multă, nu?
Şi să vă spun că prietena mea l-a iubit şi încă îl iubeşte pe ipochimen? C-a suferit ca un câine şi că alea două luni a plâns cu spume şi s-a întrebat la nesfârşit unde a greşit? După care iubirea s-a transformat în ură, parţial… pentru că o parte din ea încă există, deşi din tot ce i-a spus ei se pare că n-a fost nimic adevărat.
De aici gustul acela amar! …şi am vrut să scriu povestea de faţă ca să încerc să explic de ce aşa nu… să nu vă faceţi asta!
Am fost martora poveştii lor şi am stat să culeg şi să repar rămăşiţele. Şi pentru că mintea mea de om adult cu sentimente şi experienţe şi cu ce vreţi voi nu poate concepe în ruptul capului aşa ceva. Să suferi, să te întrebi unde ai greşit şi să continui totuşi să iubeşti un aşa specimen! Şi când, de bine, de rău, te poţi ţine iar pe picioare, să începi să-l urăşti. Iar asta să-ţi consume muuultă energie, pe care ar trebui s-o foloseşti la altceva productiv. Şi unii să-ţi mai şi spună că e cam normal după ce ai iubit aşa de mult şi că o să mai dureze până îl uiţi de tot.
Tocmai asta e problema mea, că nu e nimic normal în asta. Creierul şi instinctul de conservare, şi inima, şi sufletul nostru ne spun să ne protejăm. Să fugim de lucrurile şi oamenii şi sentimentele care ne fac rău. Să le uităm şi să nu le mai lăsăm sub nicio formă să ne impacteze.
A spune că urăşti pentru că nu poţi altfel după ce l-ai iubit e anormal. E o eroare de programare, a glitch cum spun programatorii – o hibă, un defect al sistemului care perturbă tot procesul. E ca o zgârietură pe un disc de vinil, iar când acul intră pe ea, în loc ca melodia să curgă frumos, lin şi firesc mai departe până spre finalul ei, ori se aude un zgomot distorsionat ori se repetă un cuvânt la nesfârşit, ceea ce te înnebuneşte.
Care e reacţia normală în astfel de cazuri? Simplu – te duci şi ridici acul, şi-l muţi pe pista alăturată la cântecul următor. Treci mai departe, refuzând să asculţi mizeria scoasă de acea eroare.
Şi atunci, de ce în viaţa reală să fie normal să stai acolo şi să insişti să asculţi mai departe oroarea? De ce să te torturezi făcând asta? De ce să nu accepţi că ai fost proastă, te-ai minţit sau n-ai vrut să vezi că realitatea asta e, de fapt? Sau că el s-a schimbat radical din omul care era, încât a ajuns să fie ceva ce tu urăşti şi dispreţuieşti? Sau, pur şi simplu, nu se mai asortează cu tine şi cu drumul tău..
Cum poţi face orice altceva decât să-l ştergi for ever din amintiri şi să-ţi vezi de viaţă, ca şi când el nici n-a existat? Pentru că n-a adus nimic bun în viaţa ta, aşa că n-ai de ce să-i ridici vreo statuie.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit… Mi-au plăcut articole scrise cu simţire şi durere despre iubiri amare, trecute şi de neuitat. M-am solidarizat cu ele, cu sentimentele acestea frumoase, dar nu mă pot identifica cu durerea inutilă şi tocmai pentru asta am vrut să adaug şi eu ceva.
Am speranţa că (şi eu) ştiu scrie despre lucruri care merită povestite frumos… aş fi putut spune multe despre povestea de mai sus, cu vorbe meşteşugite, care să vă facă să lăcrimaţi. Dar nu asta e intenţia mea. Pentru că eu cred că în goana asta, pe care o numim viaţă, ar trebui să avem uneori nişte paznici îndrumători, sau măcar un semnal de alarmă care să ne atragă atenţia când trecem prin ceva urât şi periculos. Care să ne avertizeze când pierdem timp sau sentimente cu lucruri şi oameni care nu ne merită. Care ne consumă şi ne virusează zen-ul pe care ne străduim fiecare să-l atingem şi păstrăm, acel echilibru calm pe care ni-l dorim toţi.
De aceea vreau să spun lucrurilor pe numele lor ăla urât şi real. Vreau să vă scutur din poezia pe care, fără să vrem, o punem in trăirile noastre, pentru că uneori ea ne împiedică să vedem realitatea. Vreau să vin cu bâta şi să scutur cireşul suav înflorit în care ne suim când iubim. Sau, mai precis, în care îl suim pe nemernic atunci când îl iubim. Să se ducă toate florile ca să vedeţi hidoşenia individului fără vreo cosmetizare. Să i se vadă defectele şi pânza în care vă înfăşoară de uitaţi să mai gândiţi. Vreau să pice de acolo şi să-şi rupă oasele, dacă nu i le rupeţi când aterizează. Vreau să vă uitaţi la el cu scârbă cum stă ghemuit şi cum nu mai are nimic din aureola feerică pe care i-o vedeaţi până atunci deasupra capului. Vreau să vă puteţi evalua exact costurile şi pagubele procesului, pentru că logic e aşa: cu cât acestea sunt mai mari şi mai grave, cu atât mai repede si mai departe trebuie să fugiţi, fără să luaţi cu voi niciunul din bagajele pe care domnul în cauză vi le-a pus în spinare, pentru că asta nu face decât să vă îngreuneze fuga şi să vă încetinească eliberarea. Aruncaţi cu sare peste umăr, ca bătrânii contra piazei rele, stuchiţi şi ziceţi „piei, diavole!”. Şi plecaţi fără să vă mai uitaţi vreodată în urmă după el.
Nu dau sfaturi… sau, ba da, de fapt asta încerc – dar explicâdu-vă logic procesul. Pentru că eu una am formaţie tehnică şi în capul meu logica primează. Şi susţin că şi în astfel de cazuri, în care inima se zice că dictează, ar trebui să apelăm la bunul simţ şi la logică. La orice ne-ar face să ne fie bine. Şi să ne imunizăm pe viitor.
Deci, doamnelor… haideţi să nu le mai dăm puterea de a ne face rău. Şi nici vouă, domnilor… e la fel şi pentru voi (căci am cunoscut şi caz de bărbat dus de nas de o ştoarfă, care l-a mâncat de bani timp de doi ani, tratată ca o doamnă şi ţinută în puf, şi care la câteva luni după ce respectivul a rămas fără bani s-a îmbrăcat şi a plecat. Fără să aibă bunul simţ să mimeze măcar o ceartă, ceva… Nu, exact aşa – s-a trezit într-o dimineaţa şi i-a spus că pleacă. Iubirea ei ţinuse fix cât banii lui! Îşi găsise, desigur, alt sponsor… dar şi aici povestea e lungă…).
Haideţi, aşadar, să nu mai credem că iubirea nu poate muri. Ba poate, şi moare foarte rapid când n-a fost decât o minciună; ceva construit pe aer nu poate sta în picioare şi, la un moment dat, se prăbuşeşte. Pentru că da, iubirea adevărată e exact aşa cum spun cărţile şi filmele – cu cineva care are grijă de tine şi ştie ce mâncare îţi place şi, mai ales, care nu. Care aude, ascultă şi înţelege tot ce spui, dar şi lucrurile pe care nu le spui. Care se luminează la faţă când te vede intrând în cameră. Care face în locul tău toate chestiile pe care tu le urăşti, tocmai pentru că ştie cât le urăşti. Şi care se înhamă să te placă, ajute şi să te aibă alături pe tot parcursul drumului, cu bune şi rele, bucurii, toane şi boală, şi cu tot ce înseamnă vieţile noastre până la final… ştiu asta tot din experienţă, doamnelor!
Din experienţa celor doua iubiri ale mele şi, mai ales, de la cea de-a treia… Ceea ce vă doresc şi vouă!
Guest post by Melina Mavros
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
