Reversul Creației

– continuare de aici – 

– 4 –

– Ai un suflet generos, prinÈ›esă, dar eÈ™ti atât de naivă! spuse, misteriosul ei companion o săptămână mai târziu, când, după zile de ignorare, se decise, în sfârÈ™it, să revină.

Când își făcu apariția, cu doar câteva minute peste miezul nopții, o găsi pe Ema plângând, strângând la piept una dintre pernele canapelei din sufragerie. În jurul ei se aflau o mulțime de foi mototolite, pe care ea încercase să scrie gândurile care o măcinau, suferința pe care o simțea din pricina unui dor căruia nu-i găsea logică și disperarea că muza ei, această plăsmuirea a propriei sale minți, nu avea să se mai întoarcă vreodată.

Bărbatul ieși din întunericul din spatele arcadei ce despărțea sufrageria de vestibul, iar Ema țipă, speriată. O secundă mai târziu, îmbătată de fericire, i se aruncă în brațe, refuzând să-i dea drumul minute la rând. Se lăsă alintată, mângâiată, condusă pe pași de dans spre dormitorul principal unde făcu dragoste cu pasiune, așa cum nu își amintea să fi simțit vreodată. Amețită de emoțiile ce nu conteneau să o ducă de pe o culme pe altă, Ema se auzi șoptindu-i tremurat la ureche: Te iubesc!

Și da, în acea clipă desprinsă din fluxul nesfârșit al vremii, știa că era purul adevăr. Îl iubea. O duruse absența lui, o vindecase revenirea sa. Fericirea o făcea să se simtă euforică și își dorea ca noaptea să nu-și mai găsească drumul spre lumină, iar brațele lui să rămână veșnic în jurul ei. Cum altfel poți descrie complexitatea unor astfel de trăiri, dacă nu prin iubire?!

Dimineața îi surprinse discutând banalități. Ema nu îl întrebă, nici de această dată, unde a fost. De ce nu a venit atâtea seri? Nu pomeni de absența sa, de teamă să nu-l supere, iar el nu-i oferi vreo explicație. O întrebă, în schimb, despre manuscrisul terminat, iar ea se apucă să-i înșire cu entuziasm ultimele capitole din carte și cum decisese să încheie povestea. Bărbatul se ridică de lângă ea, se îndreptă spre fereastră și fără să o privească, o întrebă direct ce părere avea prietena ei despre relația lor.

– Nu i-am oferit detalii, se bâlbâi, surprinsă.

Așadar, știa.

– ÃŽmi ascunzi adevărul pentru că ea este împotrivă, îi răspunse, iar tonul său deveni rece.

– Nu, nu este aÈ™a. Nu este împotrivă. Dar e normal să nu înÈ›eleagă. Nici nu are cum… Cum să-i explic că… Să-i descriu…

Ema nu reușea nici ea să așeze în cuvinte. Voia să spună că Mădălina nu avea cum să accepte dragostea pentru o plăsmuire a imaginației ei. Pentru o entitate căreia nu-i găsea nici ea explicație. Dar cum să-l numească ireal, când îi vorbea, îl privea și îi simțise atingerile o noapte întreagă?!

– Prietena ta este invidioasă pe tine! Nu vrea că tu să reuÈ™eÈ™ti! Nu fără ea. Vrea să depinzi de părerea ei! Să te aibă sub controlul său, zise deodată, pe un ton răstit, atât de în contrast cu ce se întâmplase între ei cu doar câteva minute în urmă.

– Te înÈ™eli, negă Ema, dorindu-È™i să revină lângă ea.

Ca de fiecare dată, doar el putea să se apropie, pe când ea se simțea incapabilă să se miște.

– Numai eu pot să scot la suprafață talentul tău, iar ea a intuit acest adevăr. Va face orice ca să te îndepărteze de mine. Nu pentru că nu înÈ›elege iubirea noastră, ci pentru că e geloasă pe succesul tău! Te detestă! Te-a simÈ›it fericită. Fericită fără ea.

– Te înÈ™eli! strigă Ema. Nici nu o cunoÈ™ti! E cea mai bună prietenă a mea È™i mă iubeÈ™te!

– Ai un suflet generos, prinÈ›esă, dar eÈ™ti naivă! GândeÈ™te! Câte manuscrise ai trimis fără ca ea să le fi citit È™i aprobat înainte? De câte ori nu te-a pus să refaci vreo idee doar pentru că ei nu i-a plăcut? ÃŽn cât timp ai terminat un roman cu aÈ™a-zisul ajutor al ei la blocajele tale? Nu înÈ›elegi? Cu mine poÈ›i atinge culmi nebănuite ale creaÈ›iei. Ale performanÈ›ei.

Bărbatul se apropie de patul cu baldachin de unde Ema îl privea cu lacrimi în ochi, neștiind ce să-i răspundă. Îi trasă ușor cu degetele conturul feței, apoi se răsuci pe călcâie și două secunde mai târziu, părăsi dormitorul.

***

Ema începu un nou roman chiar din următoarea zi. Continua să-i citească iubitului paginile umplute, imediat ce noaptea își pretindea supremația peste împrejurimi. Atmosfera însă nu mai era la fel.

Momentele calde, romantice, deveniră din ce în ce mai rare. Străinul ei misterios renunțase să mai glumească, ori poate ea nu mai găsea umor în remarcile lui tendențioase, uneori chiar cinice. Se întâmpla să-și întârzie apariția tot mai mult, câteodată lipsind cu zilele. Revenea fără vreo explicație, iar Ema nu pretindea una.

Carolina Raul o felicitase pentru manuscrisul trimis și-i spusese că este cea mai bună carte a sa. Primise mai multe variante de copertă și i se ceruse să o aleagă pe cea pe care o va considera mai potrivită. Astfel de momente obișnuiau să o umple de extaz, de nerăbdare să-și țină creația în palme și să-și afunde nasul între paginile proaspăt impregnate cu aroma de tuș. Nu și acum.

Zilele se transformară în săptămâni, săptămânile în luni, trecu primăvara, iar grădina din spatele casei înverzi și se umplu de flori în toate culorile. Ema le admira apatică de la fereastra din sufragerie, pierzându-se ore la rând în contemplare. Îi pierise cheful de scris, dar se încăpățâna să înșire frază după frază, ca pe o mărturie a necesității de a rămâne acolo, pe domeniul prințului. Se ferea să iasă la plimbare chiar și pe aleile grădinii. Lui nu-i plăcea. De fiecare dată când se aventurase printre cireșii înfloriți, bucurându-se de razele călduțe ale soarelui, de adierea parfumată ce umplea grădina cu petale roz și albe, lansându-le în aer ca pe niște misive de dragoste, iubitul ei misterios o pedepsise cu absențe lungi, cu tăceri reci și chiar cu răbufniri tăioase.

Vara dădu primele semne când nopțile deveniră calde, cu aer greu de respirat. Sufrageria, cu geamurile ei înalte și vaste, se transformase într-o seră din pricina soarelui de peste zi, iar Ema evita să mai petreacă timp la parter. Își luă laptopul sus, în dormitorul principal, ținea draperiile groase mereu trase și se ascundea în spatele lor, în semiîntuneric.

Se simțea sleită, bolnavă și tristă. Rar își amintea să-și pieptene părul, ori să-și aleagă alte haine în care să se schimbe. Precum o nălucă, o dată pe lună pleca în localitatea din apropiere, își refăcea proviziile și revenea acasă fără să fi schimbat o vorbă cu altcineva.

Fiecare salut pe care vânzătorii i-l adresaseră, fiecare zâmbet primit pe stradă, îi erau reproșate cu vorbe grele, de cum se lăsa seara și iubitul ei își făcea apariția. Ema renunțase să se întrebe cum de afla, cum de știa mereu tot ceea ce se petrecuse cu ea peste zi. Cum de îi intuia gândurile ascunse, bănuielile, disperarea care crescuse în ea și se răspândise precum o buruiană? La fel de confuze îi deveniră granițele dintre zi și noapte, ori dintre realitate și fantomele create de propria-i minte. Ajunsese să țipe, să amenințe, să lovească, zguduind pereții casei.

Într-una dintre zile, un vânt puternic și răcoros pătrunse în cameră, fluturând draperiile grele și aducând un miros de umezeală. Venise toamna. Ema sări din pat și se repezi să închidă geamul. Până să ajungă, imaginea i se înnegri, un țiuit strident îi sună în timpane și o senzație violentă de greață o provocă să icnească. Clipi des, încercând să-și revină, dar podeaua se învârti sub tălpile sale și se prăbuși la pământ.

– 5 –

Ema își ridică privirea și surprinse pe chipul Alinei compasiune amestecată cu o oarecare oroare. Își amintea limpede imaginea femei care îi oferise cartea de vizită și o îndemnase să viziteze domeniul prințului. La fel de clară era și impresia pe care i-o lăsase. O citea acum, pe chipul tinerei psiholog autorizat, doar că subiectul milei, de această dată, era ea.

Alina își recompuse postura numaidecât, revenind la alura sobră și ermetică.

– Cât a durat această… fantezie? Pot să o numesc astfel? Te deranjează? întrebă, deÈ™i nu păru cu adevărat să-i pese.

Ema nu răspunse, dar ridică ușor din umeri.

– Hai să o numim relaÈ›ie. Cred că este mai potrivit. La urma urmei, mintea ta a construit acest personaj È™i l-a dezvoltat într-o persoană pe care ai perceput-o ca fiind reală. Dar primul pas pe care trebuie să îl facem este să agreăm împreună că el nu există. EÈ™ti de acord cu mine?

Zâmbetul plin de bunăvoință forțată al Alinei trezi în Ema gelozia și furia cu care se obișnuise deja să conviețuiască de când realizase că povestea ei nu fusese una specială. Un alt episod, un alt personaj din șirul lung al celor care trecuseră pragul casei în stil victorian. Își reprimă reacția și se mulțumi să aprobe cu o mișcare a capului.

– AÈ™adar, cât ai locuit pe acea proprietate?

– Doi ani, răspunse Ema.

Penița care scrijelea de zor notițele pe care Alina nu mai obosea să le consemneze, se opri brusc.

– După acel episod în care È›i-ai pierdut cunoÈ™tinÈ›a, ai mai rămas un an?

Întrebarea nu i se păru Emei o demonstrație a profesionalismului doamnei psiholog, dar o acceptă și, cu un oftat adânc și o înclinare a capului, decise că era timpul să scurteze povestea.

– Am leÈ™inat de mai multe ori în acea casă. De câte ori, cine-È™i mai aminteÈ™te? întrebă retoric, ridicând din umeri. Am scris trei cărÈ›i. Toate au fost publicate È™i se bucură de succes. Un lucru surprinzător, după opinia editorului meu, care considera că refuzul meu de a participa la promovare prin turnee regulate peste tot unde cărÈ›ile mele au ajuns în librării, va cauza pierderea interesului cititorilor. CărÈ›ile au fost scrise în primul an al È™ederii mele pe domeniul prinÈ›ului. ÃŽn cel de-al doilea… ei bine, inspiraÈ›ia m-a trădat, întocmai precum muza care a adus-o. Am ajuns să accept È™i să mă împac cu acest adevăr. Dar îmi doream febril să înÈ›eleg. Am început să-mi pun întrebări, să caut răspunsuri.

– Răspunsuri? Ce fel de răspunsuri? Ema, am agreat mai devreme împreună că acest personaj nu există, o întrerupse Alina È™i fără să se poată controla, își aruncă ochii pentru o secundă pe ceasul elegant pe care îl purta pe încheietura mâinii stângi.

– Poate, dar aveam nevoie de informaÈ›ii È™i de răspunsuri pentru a reuÈ™i să mă eliberez. Nu mai era chip să continui. ÃŽmi devenise limpede direcÈ›ia în care mă duc È™i nu aÈ™ fi supravieÈ›uit. Real sau nu, trebuia să-l părăsesc.

Alina își depuse mapa pe măsuța din față, având grijă să o așeze cu fața în jos. Închise stiloul și-l potrivi la linie cu celelalte coli albe.

– Ema, È™edinÈ›a noastră de astăzi s-a încheiat, din păcate. ÃŽmi cer scuze, dar nu pot depăși timpul alocat, întrucât am o altă întâlnire pe care nu o pot amâna. Vom păstra discuÈ›ia la acest punct în care am ajuns È™i vom continua data viitoare, de acord? întrebă pe un ton grăbit, străduindu-se să zâmbească.

Ema zâmbi la rândul său și trase adânc aer în piept. Se ridică, ochii poposindu-i pe cele două valize.

– Voi lipsi toată săptămâna viitoare È™i posibil È™i următoarea. Trebuie să-mi pregătesc lucrarea pentru doctorat È™i sunt pe ultima sută de metri. Nu mă pot concentra suficient dacă continui să păstrez È™edinÈ›ele, aÈ™a că am preferat să reprogramez totul pentru lună următoare.

Alina trase de pe suprafața pupitrului o agendă din care ieșeau într-o parte postit-uri de culori diferite. O deschise la ultima însemnare și își ridică privirea către Ema.

– Ce spui de jumătatea lunii viitoare, pe… uite, aÈ™ avea liber pe 14 februarie. Cum È›i se pare?

Ema pufni în râs și își clătină ușor capul. Pe pagina agendei, ultimele notițe cuprindeau o adresă și un număr de telefon, ambele bine cunoscute Emei.

– Pe 14 februarie este perfect pentru mine. Dacă nu o să te eliberezi totuÈ™i până atunci, este în regulă. Voi veni altădată.

– Nu se pune problema să nu mă eliberez. Lucrarea de doctorat trebuie predată până la finalul lunii, iar eu intenÈ›ionez să o termin cu mult înainte, zise, atât de convinsă încât Emei îi veni din nou să pufnească în râs, dar se abÈ›inu de această dată.

– Bine, atunci. MulÈ›umesc pentru… pentru tot, se mulÈ›umi să răspundă È™i se îndreptă spre uÈ™ile masive de mahon. Aruncând încă o privire scurtă spre valizele sprijinite de pupitru.

– Nu ai pentru ce, Ema. Abia am început. Vei vedea că vei ajunge să te simÈ›i mult mai bine în curând, se grăbi să o asigure Alina, în timp ce i se alătură lângă ușă. Data viitoare vom începe prin a-mi povesti cum l-ai părăsit pe acest domn misterios, adăugă în încercarea de a face probabil o glumă.

Ema deschise ușa și dădu să iasă, dar se opri pentru un moment și fără să se întoarcă, vorbi încet, aproape în șoaptă:

– Nu l-am părăsit. Nu eu. ÃŽn final, m-a părăsit el pentru o nouă provocare. Un nou musafir urma să-i treacă pragul È™i, împreună, aveau de pregătit o lucrare de doctorat.

UÈ™a se închise în spatele ei, iar Emei îi păru că-È™i aude numele strigat nu doar pe vocea domoală a tinerei psiholog autorizat, dar È™i pe cea joasă, senzuală, a muzei sale. Nu se opri. Trecu prin vestibul, prin holul lung È™i întunecat, prin ieÈ™irea din clădirea veche… spre libertate.

Guest post by Cristinne Campean

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Soacră-mea

Pisica neagră-i vinovată!

Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.