Pe Valentina am cunoscut-o acum un an. Felul meu jovial a încurajat-o să îmi spună această poveste de viață, pe care am scris-o și i-am dăruit-o, să fie ca o mângâiere. Mi-a permis să o public.
***
Anii 70…
Profesorul Cornelius Frențiu era urmărit cu atenție de studenții aflați în amfiteatrul ASE-ului. Charismatic, era adorat de studenți și mai ales de studente. Cu studenți și profesori ca el, bila din vârful cupolei clădirii Academiei de Studii Economice nu avea de gând să se lase clătinată, mitul neprihănirii lăfăindu-se în timp, cu aroganță.
Trecut de 45 de ani, profesorul își menținuse atributele tinereții, cumva, enigmatic, blajin, dar gata să fugă din relații, când necesitatea o cerea.
Acum era îndrăgostit de ea. Valentina era studentă în primul an la ASE. La 30 de ani arăta aproape ca o copilă: înaltă, mlădioasă, cu ochi migdalați, o gingășie din care enigmaticul Cornelius voia să guste puțin, poate chiar să o păstreze pentru un timp.
O întâlnise de câteva ori pe holurile facultății, o remarcase la cursuri – era una dintre studentele strălucite ale primului an.
Fiică de țărani, Valentina reușise în anii anteriori să intre cu 10 la Medicină, dar după primul an de studiu renunțase la visurile ei, din cauza lipsei de sprijin financiar din partea familiei, pe lângă oboseala acumulată făcând naveta în satul natal, Vârteju, de lângă București și descurajarea pe care i-o provoca proveniența ei modestă, în fața desfășurării de prosperitate și aroganță din partea studenților bucureșteni.
A lucrat un timp într-un birou de contabilitate, în magazine, într-o făbricuță, dar ceva o îmboldea către studiu: impulsul devenirii.
Iat-o studentă la ASE și îndrăgostită în taină de profesorul Frențiu. Plutea deasupra întâmplărilor de fiecare zi, a evenimentelor care aveau loc în țară. Era anul 1974, anul în care Nicolae Ceaușescu a devenit lider absolut al statului român, iar această schimbare avea să își pună amprenta asupra României până dincolo de revoluția din 1989.
Într-o zi, spre amiază, profesorul și studenta și-au vorbit pentru prima oară. S-au întâlnit pe o alee care mărginea facultatea. Valentina era încântată de atenția pe care i-o acorda profesorul. Au început să se întâlnească, plimbări și îmbrățișări caste și mii de cuvinte. Un cuplu încântător, care întorcea multe capete, în timpul plimbărilor lor pe aleile parcurilor. Pentru că profesorul locuia cu mama și cu fratele lui, nu o putea invita pe Valentina să o ”guste”, așa cum îi plăcea să gândească despre femei, ca despre ceva delicios.
Tânăra studentă a venit în întâmpinarea dorinței. A închiriat o garsonieră mică în Berceni, cu banii adunați în timpul făbricuțelor și magazinelor, a făcut un împrumut pentru a mobila cuibul dragostei și a invitat iubirea să intre în viața ei.
Profesorul venea și pleca, era un vizitator al plăcerii, deși Valentina își închipuia că între ei era mai mult decât dorință și catifea.
Apoi s-a întâmplat răul. O sarcină la care ea a renunțat în secret, mergând la o moașă, fără să îi spună iubitului, fără să se plângă, deși a fost la un pas de moarte, care i-a îndepărtat puțin. El i-a reproșat că a trecut singură prin asta, cu toate că absența ei, cât a stat în spital, nu l-a alertat astfel încât să o caute și să o găsească.
Tinerețea este iertătoare, iar dragostea închide ochii la inerentele probleme care apar în relațiile care se desfășoară sub soare. Valentina și Cornelius se iubeau, ea fiind total sub farmecul lui, iar el bucurându-se de felul în care această femeie i se dăruia fără așteptări.
Și a venit și acea zi în care ea i-a dat vestea că va fi tată. Întâmplarea cu întreruperea sarcinii fusese înfiorătoare, așa că ea a ales ca viața din pântec să ajungă la lumină. Când a aflat vestea, el a râs, iar ea a fugit plângând.
”Prostuță mică, râdeam de bucurie”, i-a spus el după ani și ani.
Viața făcea o glumă neinspirată, gândea el, punând ceva din el în această femeie, contrar felului în care și-o plănuia el…
Tocmai începuse să se întâlnească cu Anca S., profesor universitar ca și el. Înaltă, blondă, încrezătoare, cu casă în Dorobanți și mașină, pe deasupra se simțea atras de ea și a cerut-o la numai o lună de la prima întâlnire. Pentru el era ”perfect match”.
Valentina considera copilul pe care îl aștepta ca pe un dar extraordinar. Nu îi păsa de nimic altceva. A avut de înfruntat dezaprobarea familiei, care îl considera pe profesor nepotrivit, prea bătrân pentru Valentina.
Nașterea micuțului Dragoș s-a întâmplat într-o noapte de iarnă, în ajunul Crăciunului. Singură a mers la spital să nască și singură a ieșit cu pruncul în brațe. Cornelius pândea pe lângă zidurile spitalului, nu a avut curaj să intre decât a doua zi după externarea ei. Mica ființă îl emoționa, deși trasase deja linia, că nu va fi alături de el și de mama lui. A plecat la primărie să își recunoască fiul.
– Cum să-l cheme? a întrebat funcționara de la Starea civilă.
– Frențiu… Frențiu Dragoș.
– Pe certificatul de naștere al copilului a apărut această bâlbâială, Frențiu Frențiu Dragoș, motiv de amuzament pentru colegii de la școală ai copilului, când era strigat catalogul.
Întoarcerea acasă a Valentinei cu bebelușul, după momentele puține petrecute împreună cu Cornelius, a fost urmată de o perioadă de mizerie cruntă. Ea a renunțat la facultate. Nu avea bani să se întrețină, a primit ajutor din partea părinților. Cornelius a dispărut în cealaltă viață a lui.
După șase luni a sunat la ușa Valentinei, cu flori și daruri pentru copil. Micuțul gângurea fericit, frumos, vesel. Ea nu i-a reproșat absența.
El însă i-a spus că se îndoiește că ar fi tatăl copilului, pentru că bebelușul nu îi moștenise ochii verzi. A urmat un proces cu test de paternitate, pe care Valentina l-a intentat cu durerea în suflet că bărbatul în care avusese cea mai mare încredere se îndoia de dragostea ei, se lepăda de ea, dar și de copilul dorit.
Încă un proces pentru stabilirea pensiei alimentare și despărțirea lor a început să curgă. El suna când și când, a anunțat-o telefonic că va primi locuință, iar când Valentina a aflat că el va locui în acel apartament cu Anca, a plâns sfâșietor, iar dimineața s-a trezit fără sprâncene. Suferința ei a fost îmblânzită de dragostea pentru copil.
Era frumoasă și delicată, apreciată în munca ei, căci începuse să lucreze la secretariatul facultății de drept. La sugestia inimosului ei șef, primăria i-a acordat un spațiu unde să locuiască cu copilul. Demolările masive au lăsat-o însă fără acoperiș, cu lucrurile în stradă. A dormit cu micuțul la adăpostul obiectelor de mobilier zile în șir. Ajutorul a venit de la Inspectoratul școlar, și iat-o locuind cu copilul într-un mic apartament în zona parcului Izvor, cu baie și bucătărie comună pe hol, dar totuși un cămin.
Dragoș a crescut cu iubire din partea mamei, puțin cocoloșit de ea și, la anii adolescenței, avea o atitudine de ușoară ostilitate față de femei, căci aflase că o femeie îi furase iubirea tatălui.
Îi reproșa mamei lui că își pierduse timpul cu un bărbat vârstnic, care o părăsise după ce apăruse el pe lume. Vina ei era chiar mai mare, în mintea lui, căci găsea lipsită de sens existența proprie, nefiind dorit de tatăl lui. Cu blândețe și iubire, mama îi ierta de fiecare dată ieșirile.
Valentina își ducea copilul la școală diminețile și îl lua la prânz, inventând o poveste nouă în fiecare zi, la care Dragoș participa cu o sclipire creativă care o uimea pe mamă și îi producea bucurie. Copilul avea gene bune, nici vorbă.
Ea a observat de câteva ori o apariție care aducea cu Cornelius, ițindu-se de după copacii falnici care străjuiau zona școlii unde învăța Dragoș. Acesta își urmărea de la distanță fiul. De ce se ascundea?
În una din acele zile, în care ea l-a văzut distinct, iar el nu se știa observat, atent la poarta pe care ieșeau micuții, să își vadă băiatul, Valentina s-a apropiat tiptil de copacul care îl ascundea parțial. Profesorul a zbughit-o, rușinat să dea ochii cu această mamă care își iubea copilul greșelii.
Încă simțea pentru ea o dragoste ofilită, dacă această alăturare bizară de cuvinte ar putea exprima sentimentele de iubire apusă și compasiune. Viața lui alături de Anca îl împlinea, deși avea uneori sentimentul că era prizonierul unei relații toxice. Primea adeseori reproșuri de la soția lui, în legătură cu paternitatea lui Dragoș.
Cornelius obișnuia să cumpere lucrușoare și jucării pentru Dragoș, pe care le ascundea într-un fișet, în biroul lui de la facultate. Văzându-l în secret pe fiul lui care crescuse armonios, un copil frumos, bine îngrijit de mama lui, și-a învins ezitările și jena față de Valentina și a venit într-o iarnă să își viziteze copilul, încărcat cu daruri de Crăciun.
S-a confesat atunci Valentinei că relația lui cu Anca nu era roz. Soția lui era frumoasă, fascinantă și o iubea, dar aveau dese încleștări, ca într-o bătălie a orgoliilor.
Picioarele lungi și prea subțiri ale Ancăi, ”genunchii de capră”, așa cum îi venea în minte Valentinei să definească membrele rivalei sale, îi purtau pașii pe drumuri lăturalnice armoniei – nevroză și cinism. Cornelius devenise, la 55 de ani, tatăl unei fetițe și plănuia ca, atunci când copiii vor fi crescut destul de mari, să le facă celor doi frați cunoștință.
Valentina privea uneori această familie de la distanță, vederea lor împreună îi făcea rău, un fior toxic îi străbătea inima, desigur că era gelozie dar și altceva – bărbatul pe care îl iubea avea grijă de acea femeie și de rodul dragostei lor – copilul lor, în timp ce ea și copilul ei trăiau chinuiți într-o locuință lipsită de confort, cu grija zilei de mâine scrijelind adânc în optimismul fiecărei zile, subțiind speranța.
După această vizită, profesorul a dispărut iarăși pentru mulți ani. Continua să își vadă fiul pe furiș, la școală, iar când Dragoș a absolvit liceul, a ținut, un timp, legătura cu fiul lui. Se întâlneau când și când și își vorbeau la telefon. Dragoș nu i-a destăinuit mamei lui că ținea legătura cu Cornelius. Dar nici această etapă nu a durat mult… Acaparat de viața lui trepidantă alături de Anca și de fiica sa, Cristina, care studia arta, a uitat de Dragoș.
Adolescența a adus cu ea un val de mistere cu care Dragoș își învăluia nesiguranța și frustrarea de a fi crescut fără tată. Îi lipsea modelul, mentorul.
Umbra norocului sau mai precis, lipsa acestuia, din viața mamei, care căzuse parcă și asupra fiului, i-a creat scenarii sumbre tânărului Dragoș. Uneori i se confesa mamei, dar avea și izbucniri care o răneau pe mamă, influențat fiind de băieții cu care se împrietenise.
Crescuse înalt, frumos, delicat, inteligent și îl pasiona tehnica, domeniul tatălui său.
A absolvit cu note foarte bune o școală tehnică și a început să lucreze.
A aflat apoi că avea o soră vitregă, fiica profesorului cu Anca.
Cu mijlocirea internetului i-a scris un mesaj, au stabilit o întâlnire, dar nu au reușit să se cunoască decât după mult timp. Sora lui, Cristina, minionă, artist plastic, făcea parte dintr-un grup select de copii de intelectuali. Nu l-a inclus pe Dragoș în grupul lor, pentru că el nu era pe aceeași frecvență de maniere, educație, din punctul ei de vedere. Aceasta l-a rănit pe tânăr. Și-a dorit să evolueze, să câștige mai mulți bani. Să devină ”cineva”…
O întâlnire întâmplătoare între Dragoș și tatăl lui, care ieșise la cumpărături cu Cristina, a constituit momentul în care Cornelius le-a vorbit copiilor săi despre trecut, subliniind că nașterea lui Dragoș a fost o greșeală, dar încurajându-și copiii să își respecte și să își iubească mamele, blamându-se că nu este un tată bun pentru Dragoș.
Profesorul Frențiu depășise 70 de ani când a venit la Velentina într-o zi, aplecat sub povara necazurilor pe care le avea în familie. Certurile, scandalurile, se țineau lanț și îi cerea să îl primească în viața ei și a fiului său. Valentina însă a refuzat propunerea. Tot ce fusese frumos între ei, dragostea, emoția, rămăseseră în trecut. Bătrân și consumat de boală, acest bărbat căuta liniștea.
Apoi s-au văzut din ce în ce mai rar.
Vestea morții lui Cornelius Frențiu i-a fost comunicată lui Dragoș de către sora lui. O ceremonie amplă. Dragoș nu s-a prezentat la dezbaterea succesiunii – nu voia averea tatălui său. Tot ce dorise fusese atenția, dragostea și sprijinul lui, de care a fost lipsit.
Valentina a aflat târziu, accidental, de moartea lui Cornelius. A vizitat mormântul, care avea la căpătâi un ciot de piatră în loc de cruce, năpădit de buruieni.
”Doar nu e loc de petrecere”, a fost replica Cristinei, când Dragoș i-a spus despre starea jalnică în care se află mormântul tatălui lor.
Valentina mergea la mormânt, aprindea lumânări și găsea câteodată o garoafă depusă de Anca.
Dragoș a acceptat propunerea unui amic de a înființa împreună o firmă care avea ca obiect reparațiile tehnice, televizoare și calculatoare.
Viața îi oferea în sfârșit îndestulare. A construit în interiorul apartamentului o baie și o bucătărie. Absența acestor dependințe fusese motivul pentru care nu invitase niciodată o fată în modesta lor locuință. Dragoș a acceptat poziția de administrator, fără să bănuiască ce poate face natura umană din setea de bani și indiferența față de semeni: asociatul lui a provocat diverse nereguli în contabilitatea firmei, iar Dragoș a fost cercetat de DNA.
A întâlnit-o pe Mariana, consultant la Digi, cu care a început o poveste de dragoste. Era din nou lumină în viața lui. Avea o slujbă nouă, pe care o făcea cu pasiune și era îndrăgostit.
Când a început să se stingă lumina acestui copil?
Nu vom ști niciodată, dar niște umbre îi urmăreau ființa. Ceva rău s-a întâmplat, atunci când fata pe care o iubea i-a spus, cel mai probabil, ceva jignitor și l-a părăsit. Avusese un accident din care a scăpat teafăr, rămăsese fără slujbă, chiar spre finalul anului, și, demoralizat, s-a îndepărtat de mama lui. Se izolase și de amicii lui, cărora nu le păsa de el decât în măsura în care le era util. Petrecea mult timp în zona online, căutând slujbă, aplicând, stabilind interviuri. Fără succes însă.
Viziuni sumbre îi șopteau prin intermediul unei voci bizare, pe care mintea lui o asculta atent, că cineva dorește să îl îndepărteze de viață. Gândirea lui, atinsă de anxietate, îl conducea pe coridoarele fricii.
I-a spus mamei lui că există ceva ciudat care parcă îl urmărește, o umbră a răului, într-un scenariu care putea fi periculos. Îngrijorată, Valentina, care nu bănuia că fiul ei este afectat de psihoză, ar fi vrut să își ajute copilul, dar el se închidea iarăși în camera lui, refuzând comunicarea.
Toamna anului 2018
Într-o zi, vesel după mult timp, a intrat în bucătăria unde mama lui obișnuia să își petreacă timpul, gătind și citind, și a anunțat-o bucuros, că a găsit ceva de lucru, o colaborare.
A venit acasă seara încărcat cu bunătăți. A muncit mult, până la extenuare. Gândurile acelea rele însă, ca o forță, îl absorbeau spre neant, nu îi dădeau pace.
20 noiembrie 2018.
Muncise mult, era epuizat. O revăzuse pe Mariana, care l-a respins din nou, iar nopțile albe, oboseala, vocea obsedantă care îi suna în minte, l-au doborât.
Sub birou se afla o sticlă în care se afla un lichid ucigaș.
O singură înghițitură… și avea să scape de tot ce îl chinuia.
Arsura ciudată și starea de rău – la asta nu se așteptase. De ce și-a imaginat că se termină totul într-o clipă, fără chin? Tocmai că voia să scape de chin, dar nu printr-un chin și mai mare. Revolta s-a stins treptat într-un abur de amorțeală. A căzut cu zgomot pe podea.
Ultimul lui gând a fost că va ajunge lângă tatăl lui în curând…
La cea care îl născuse și îl crescuse cu iubire, cu grijă ca pe o floare rară nu s-a gândit. Nu s-a gândit deloc, deși își iubea mama și însemna totul pentru el.
Așadar… așa se moare?
După miezul nopții, mama lui, aflată în bucătărie, surprinsă de liniștea care se așternuse în casă, căci Dragoș obișnuia să asculte serile muzică, s-a îndreptat spre ușa dormitorului lui să îi spună noapte bună.
Ușa încuiată a speriat-o. Bufnitura pe care a auzit-o dincolo de ușă i-a adus inima în gât. L-a strigat îngrijorată, poate băiatului i se făcuse rău… Dar nu a primit răspuns. A urlat… Îngrozită de un gând teribil, o presimțire, pentru că visase ceva… ceva legat de această zi, un fel de numerologie tragică, dar nu dăduse atenție acestui semn.
A împins în ușă cu putere, a strigat iar și iar, bătând cu pumnii în ușă. A chemat vecinii, ușa a fost spartă.
Lapte… Nu avea lapte! Fiind postul Crăciunului, nu luase lapte. Doamne, dacă ar fi avut lapte. Cum să își salveze copilul, cum?
O mamă septuagenară aflată în pragul unei camere unde copilul iubit băuse otravă. Teribil se joacă vocile din cap, depresia, la urma urmei și disperarea pe care o dă lipsa de speranță, cu soarta omului!
Spitalul Municipal.
Era învelit doar cu un cearșaf. Fusese operat la gât, începuse să se simtă mai bine. Valentina i-a adus o Biblie, iar Dragoș a scris pe unele pagini ”Vor să mă omoare”.
El, care decisese singur că dorea moartea, când era un om întreg, iubit de mama lui, realiza că voia să trăiască, chiar dacă ar fi trăit cu această rănire, atâta doar că starea lui îl împingea inevitabil și irevocabil spre… moarte. Durerile de stomac au început să îl chinuie noaptea. A fost din ce în ce mai rău, pe măsură ce orele treceau. Plângea în întunericul gândurilor lui, cu speranța că durerea va înceta. Nu putea să strige… Voia apă. Pur și simplu apa, ca medicament, își închipuia. Șoptea întruna: apă, apă… Să vină cineva… dar era sfâșiat de durere, aproape de leșin.
”Ia-mă acasă”, i-a spus mamei lui a doua zi. Dar el deja dăduse semnătură pentru a fi operat. Dragoș a fost luat de sub privirea îngrijorată a mamei lui și dus în sala de operații.
Timp de trei săptămâni, cât a durat calvarul, Valentina nu a mâncat și nu a dormit. Era un carusel de gânduri îngrozitoare, o amorțeală a sufletului. De ce a dorit copilul ei iubit să își curme zilele? Un copil dorit, iubit, pe care l-a crescut cu cea mai mare grijă. Cu el mergea până în pânzele albe! Nu conta nimic altceva, nici gura lumii, nici abandonul din partea lui Cornelius, nici lipsurile. Nimic.. Ei doi și lumea.
După operație, starea lui Dragoș s-a înrăutățit. Au urmat și alte operații.
Zadarnic…
Coma a durat puțin. S-a stins fără lumânare, la numai 42 de ani.
***
Confesiunea Valentinei
”Sunt Valentina, mama lui Dragoș.
Un copil nu se crește la întâmplare.
Oameni buni, nu uitați de copiii voștri. Nici nu știți ce minunății de copii vor ieși!
Unui tată i-a fost rușine să spună că era sărac, deși se credea domn. Ce a făcut acea femeie care l-a acaparat? Pe el l-a încântat că ea avea un titlu de profesor universitar, că era bogată, că era fiică de inginer… Anca i-a fost soție lui Corneliu, iar eu, doar mama fiului lui. Fiică de țărani simpli, fără prea multă pregătire, dar eram studenta lui Frențiu Corneliu și ne iubeam.
Am făcut naveta la țară mulți ani, am reușit la trei facultăți, dar am fost nevoită să renunț la studii. Nici părinții mei nu au contribuit cu nimic. Când l-am cunoscut pe Corneliu, reușisem la a treia facultate. Băiatul Dragoș s-a născut când eram studentă în anul 1 la ASE.
Și de aici…
Mormântul lui Corneliu la Cimitirul Bellu este un mormânt părăsit. De ce iubita lui soție nu a permis ca Dragoș să fie înmormântat lângă tatăl lui? E mare păcat. Mormântul lui Dragoș se află în comuna Vârteju, sat Vârteju, Ilfov.
Un om fără păcate și prea tânăr a plecat fără să fie prețuit mai mult pe acest pământ.
Spre amintire.
Avea multe calități, vrednic, priceput – chiar se pricepe la toate reparațiile posibile și imposibile, cu toate că era tehnician electronist și studia la o facultate particulară de contabilitate, a terminat școala tehnică cu nota 10. I s-a potrivit, pentru ca a dat examene la Politehnică dar cu nota 8,60 nu a intrat, îi trebuia 8,80.
Frumușel era, foarte curat, foarte finuț, era respectuos, era săritor în orice situație, când era solicitat. Dar totul s-a terminat groaznic, pentru că ”într-o țară plină de hoți și de dușmani nu mai poți trăi” – sunt vorbele copilului meu, chiar înainte de a face acel gest definitiv.
L-am crescut bine, l-am cocoloșit, l-am învățat să fie cinstit, corect. Dar el a vrut să fie independent. Din 2007 nu m-a mai ascultat, când și-a deschis o firmă – a câștigat ceva bani, dar mai târziu viața lui au devenit haotică, pentru că cel cu care era asociat l-a furat, l-a păcălit cu foarte multe. S-a supărat, a mai trecut, dar altă supărare l-a terminat.
S-a supărat când a avut accident cu o mașină din care a scăpat cu viață, apoi următoarea mașină luată la mâna a doua s-a stricat de câteva ori, iar ultima dată în 2018 a dus mașina la reparat în service, dar nu a reparat-o, chiar a plătit 3.000 lei, nu mai avea bani, nu avea serviciu stabil, supărat, supărat…
O prietenă l-a părăsit, l-a jignit probabil, fapt care l-a terminat. Sora lui vitregă, Cristina – se cunoșteau, țineau unul la altul, dar și pe aceasta o măcina probabil gândul că îi ia Dragoș averea. Avea dreptul la moștenire, dar Dragoș nu s-a prezentat la notariat. Nu voia nimic de la acea familie.
Nici Mariana, prietena lui Dragoș, nici sora lui, Cristina, nu au fost la înmormântare. Nici vecinii nu au participat. De ce sunt așa răi oamenii? E foarte trist când nu te mai prețuiește nimeni.
Poate Dragoș a avut chemarea acolo, sus, l-a iubit cineva acolo. Dragoș este lângă tatăl lui, Cornelius Frențiu, profesor la ASE.
Din 20 noiembrie 2018, noaptea, Dragoș și-a părăsit casa care i-a fost foarte dragă, casă pe care mama lui a primit-o prin Inspectoratul Școlar în 1980.
În viață e bine să mai renunți la ambiție, ambiția de a fi bogat unde duce?
Copiii trebuie să respecte părinții și să asculte de părinți chiar și la o anumită vârstă. Dragoș a luat ce era mai rău de la părinți: ambiția și încăpățânarea. E valabil pentru toată lumea. Nu îi plăcea să se îmbrace prea frumos când mergea pe stradă, în schimb în casă se îmbrăca cu ce era mai frumos.
L-aș fi luat acasă, l-aș fi luat, dacă aș fi știut că existau șanse ca el să supraviețuiască. Dar nu erau. Toți, la spital, îmi spuneau: Fii puternică! Ce voiau să spună cu asta? Că el nu va scăpa cu viață? L-aș fi luat acasă, și, dacă ar fi supraviețuit, rămânea handicapat, rănit, ce făceam eu? Dacă eu plecam din lumea asta și el era bolnav, ce făcea el singur pe lume? Mă macină aceste gânduri, mă distrug. Mă simt vinovată, deși el a decis să își scurteze viața. Eu doar l-am iubit ca pe nimeni în lume.
Copilul meu era deștept, educat. Știa perfect limba germană, limba engleză și puțin franceza.
Nu am luat în seamă cifrele și datele care mi-au acaparat un vis, cu două luni înainte de această nenorocire. 20 noiembrie, noaptea – tentativa de sinucidere și dus la spital, 22 noiembrie – operat, 24 noiembrie – operat, 26 și 27 noiembrie – iar operat, 9 decembrie, decedat, 13 decembrie înmormântat.
Degeaba ai succes, dacă nu ai noroc în viață.
E cumplit ce se întâmplă cu unele fete frumoase și foarte bune. Băieții nu sunt educați în familii să respecte femeia.
Și mulți băieții buni, cu calități deosebite, din familii bune sau din familii dezorganizate, nu au noroc. Sunt persoane care m-au judecat: păi, dacă l-a crescut singură, ăsta e un mare prost – așa ceva este exclus! Nici nu știi la ce dai cu piciorul!
În adolescență era foarte prietenos, îi plăcea între băieți, a avut mulți colegi din școala tehnică. Era timid, foc de rușinos, frumușel, cu ochii căprui, înalt, cu părul ondulat. Pe cât era de rușinos, era bun, avea talent de negustor, lucra liber profesionist, ca tehnician electronist.
Copilul unei mame și al lui Dumnezeu, care l-a chemat la El mult prea devreme.
Eram studentă când Dragoș a apărut pe lume, iar tatăl lui profesor universitar. Unde ajung asemenea povești? Nicăieri…
Mai târziu am lucrat în contabilitate. Lucram atent, am ”furat” meseria, dar și pe mine m-au furat și am plătit cu salariul furtișagul altora.
Când era lângă tatăl lui, Dragoș semăna cu el, când era lângă mine, semăna cu mine. De la mine moștenise culoarea ochilor, căprui, înălțimea (căci tatăl lui era scund) și ambiția, încăpățânarea. De la tatălui – părul ondulat, nasul fin, pigmentul pielii, buzele lui, bărbăția și înclinația către tehnică.
Fiul meu era un băiat sensibil, fin, s-a transformat într-un om cu mare forță, chiar și-a pus forțele în practică, a muncit pe teren, la început ca tehnician operator, specialist în reparații TV, dar se pricepea și la editat. De mic era pasionat de aparate. Parcă era născut pentru tehnică. A terminat liceul de electronică industrială, apoi a dat examen la Politehnică cu nota 8,60 – nu a intrat, trebuia să ia 8,80. Din cauza acestui fapt am planificat să facă o școală tehnică. A dat examen în toamnă, la Școala de Arte și Meserii Spiru Haret din București. Peste doi ani a absolvit școala tehnică și a început să lucreze ca liber profesionist.
Nu a vrut să plece în armată, a plătit de trei-patru ori amendă, nu a vrut să mă lase singură. A lucrat și ca muncitor la firmă, dar nu era apreciat – îl foloseau toți să le repare aparate acasă, gratis. Băiatul a avut mari ghinioane și chiar unele cumpene, totul s-a întâmplat pentru că a fost crescut fără tată. Tatăl lui venea foarte rar să îl viziteze, dar venea încărcat cu cadouri, iar Dragoș îl voia în permanență în viața lui. Tatăl lui, fiind și în vârstă, mai era și suferind, era foarte bolnav.
Dragoș nu s-a însurat până la vârsta de 30 de ani, pentru că acasă nu aveam condiții, nu aveam baie, iar lui îi era rușine.
Mama lui a luptat din răsputeri să le fie bine.
Băiatul a muncit foarte mult, a renovat casa de la țară, moștenită de mama lui, era chibzuit, îi plăcea să aibă mai multe, dar nu își mai găsea slujbă. Băiatul a fost deprimat, s-a pierdut. A avut momente de rătăcire.
Nu, nu mi-am dat seama că el ajunsese într-o stare critică. Băiatul meu s-a pierdut în condiții groaznice. A muncit până a căzut, pentru că voia să se realizeze ca om. A greșit. Acum a plecat și nu se mai întoarce.
În spital îi înghețaseră lacrimile, a plâns până i-au secat, și-a dat seama că nu avea scăpare, nu avea stare, a fost groaznic și pentru el și pentru mine, nu am știut ce să mai fac. Nu l-am întrebat de ce a făcut acest gest.
Spitalul l-a omorât, nu mai poate fi ajutat nimeni în spital. Nici măcar glicerină boraxată nu au avut să îi dea, i-am adus eu.
Am cerut ajutorul oamenilor. Nu mi-a răspuns nimeni dintre cei apropiați. Prietenii lui erau foarte ocupați, aveau ceva mai bun de făcut decât să vină la spital.
Cum pot trăi eu fără el?
Mă doare sufletul. El a fost demoralizat, nu îi mai plăcea viața pe pământ.
Societate e de vină că nu pedepsește aspru pe tații care își părăsesc copiii.
Când era mic, Dragoș era foarte încet. L-am învățat că trebuie să fugim, să ne mișcăm mai repede, era ajutorul meu pentru anii senectuții, trebuie să îl formez atent, să se descurce în viață.
Făceam meditații cu el, nu aveam bani de dat pentru meditații. Nu suporta asta, să îi dau lucrare de control acasă, îmi reproșa că nu sunt profesoară, numai tata era profesor.
Poate ar fi trebuit să locuim separat, nu a fost benefic pentru el că l-am cocoloșit.
Când era micuț era o minune. Era așa de scump! Foarte cuminte, nu plângea decât după mama. Era mâncăcios, dormea mult și liniștit.
În clasa întâi sugea degetul și dormea în bancă. În clasa a doua, de Ziua României, eram la țară. S-a îmbrăcat cu hainele de școală, cu ghete, șapcă și a spus: ”Sunt de serviciu, e Ziua României, iar eu păzesc grădina lui tataie.”
***
Pe ultima pagină din Biblie, Dragoș a scris:
Îmi pare rău că v-am părăsit! Iubeam viața, chiar așa supărat cum eram, dar m-am lovit de foarte multe piedici, necazuri, am avut ghinioane de tot felul, care m-au pus jos.
Știu ce am greșit, dar cel mai mult am greșit că nu am ascultat-o pe mama.
Guest post by Miriam Tkee
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
