“Femeia fără copii îşi doreşte să realizeze ceva pentru sine şi pentru lume prin sine şi nu prin alţii. Paradigma realizării în viaţa prin copii o frisonează… este ca şi când fiecare generaţie ar amâna reuşita personală pentru posteritate.”
“Femeile care aleg să nu devină mame nu se iubesc mai mult pe ele, ci aleg să se înţeleagă pe sine şi să se descopere, aleg să exploreze şi să inoveze, aleg să scrie în loc să schimbe scutece şi ştiu să renunţe la paharul de apă de la bătrâneţe”.
Te-am citit în detaliu, de mai multe ori chiar… nu-mi plac incertitudinile. În mare parte te-am înțeles, e dreptul tău de-a avea o altă opțiune și de-a și vorbi despre asta. Ce nu înțeleg însă, dovadă stau și citatele de mai sus, de ce, dacă tot ții o pledoarie în apărarea unei alegeri firești și constați că în esență toate suntem purtătoare de aceiași doi cromozomi X, de ce simți nevoia să le situezi pe cele care aleg diferit într-o altă tabără, ba și, subtil sau nu, le cam reduci fără să le cunoști. Poate pentru că nu ai întrebat? Îți spun eu, n-are nici o relevanță pentru tine și nu e o-ncercare cum ai putea crede de-a-ți schimba viziunea, de altfel foarte documentată… însă aș vrea să afli, sincer, cum e de cealaltă parte.
În vreo câteva zile adun 32 de ani, de vreo 11 ani trăiesc în doi, iar de cinci ani a apărut primul pui, după încă vreo patru , cel de-al doilea. Sunt medic… îmi iubesc meseria cu patimă și fără ea n-aș fi un om complet. Schimb scutece, și, ce să vezi, între scutece SCRIU! Pentru Catchy și pe un blog personal. Nu pentru că duc dorul vreunei statui, dar pentru că poate la fel ca multe dintre noi, femei cu copii sau fără, vreau să realizez ceva pentru mine… ce pot, cât pot… și sunt fericită așa. Dezvoltarea personală îmi aparține…n-o plasez deloc în brațele și sufletele mici ale puilor mei. Drumul lor le aparține. N-ai aflat că puii au aripi, iar părinții nu fac altceva decât să le ofere spațiul să-și antreneze zborul?! Paharul cu apă, crede-mă, s-a demodat….
Recunosc, eu am mai spus-o oricui m-a întrebat, că sentimentul maternității nu m-a năpădit de la primul test de sarcină pozitiv. A crescut minut de minut ca oricare alt sentiment de afecțiune pe care un om îl nutrește și-l conșientizează în viața asta. Ce-i drept, a atins înaltul cel mai înalt, neegalat și care nu contenește să mă amețească… Îți spun eu, uneori vreau lucruri pe care momentan nu le pot avea… timpul, dependența micuților mă determină să le amân… și acum scriu cu o mână, iar de cealaltă mă trage o buclată. Dar vreau să știi, uman, nu științific… , de când îi am mi-am permis și dorit mai multă autocunoaștere și empatie cu carul pentru lumea neînrudită din jur, cum spui tu. Am învățat să renunț la mine și să mă las descoperită exact cum sunt. Am aflat că, indiferent dacă ai copii sau nu, atenția către cei din jurul tău trebuie să fie maximă dacă vrei să afli ceva despre sufletul tău. Nu te joci de-a Dumnezeu când alegi să dai viață, ci când consideri că Pământul nu se mai mișcă fără tine.
Am ales să-ți descriu tăvălugul meu… e al meu și fiecare îl are pe-al lui. Nu mă regăsesc în niciuna dintre variantele tale de-a-mi așeza astfel zilele. Și cred că mai sunt și alții. Ăsta-i puzzle-ul meu, suntem în definitiv la fel, diferă numai numărul pieselor.
Îți doresc, cu tot dragul, să rămâi constantă în alegerile tale și viața să nu te răsucească decât dacă îți și dorești…
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
