Există un miros specific al metroului bucureștean. În timp, ajungi să te obișnuiești cu el, să nu-l mai simți, dar pentru cei care călătoresc doar din când în când cu el, e imposibil de eludat. În imaginația mea, l-am asociat cu experiența purgatoriului. Când te lovește, ai câteva secunde de suspensie între interior și exterior. Să îți amintești de ceva sau să îți vezi de treabă. Când ajung în propria groapă de gunoi, un exercițiu de pe vremea când eram în trupa de teatru mă obsedează. Să descopăr oamenii, să le dau nume, să le conturez viața, ritualurile zilnice, tragedia. Să le număr dungile de pe ciorapi, agrafele din păr, să le ghicesc culoarea chiloților și să rețin așezarea lor în spațiu.
“Eu sunt Maria, am 35 de ani, divorțată, cu doi copii. Azi e vineri, vinerea se iau copiii. Sper să îi ducă la un restaurant frumos, undeva unde eu nu îmi permit să îi scot. Să nu uit să reîncarc telefonul”. “Eu sunt Bogdan, 27, prietena mea a plecat acum două săptămâni, făcându-mă nesimțit. Pe cine minte? A găsit unul mai bogat. De atunci am devenit violent, nu mă pot controla. Seara trecută am lovit-o pe mama, nu îmi pare rău, e proastă și nu mă înțelege. Dar mâna îmi atârnă greu”. “Eu sunt Ana, 20, studentă la ASE, am examen și nu am învățat nimic. În seara asta o să-mi fac un test de sarcină”.
Și după ce îți imaginezi viața lor, îți închipui și alegerile pe care le fac. La metrou e o mare oglindă în care se proiectează individualismul. Nu cel democratic, ci bazat pe egoism. Eu sunt, eu am, pe mine mă doare, mie îmi place, eu trebuie, eu, eu, eu. Eu nu am făcut rău, eu mi-am făcut mie bine. Cineva ar trebui să inventeze Noua Moralitate, al cărei scop este nu de a ne proteja de ceilalți, ci de noi înșine. În doze de 0.33, să o bem pe nerăsuflate în timp ce scările rulante ne conduc către peron. Noua Moralitate cu aromă de aristocrație, Noua moralitate cu aroma de burghezie, Noua Moralitate Classic.
Cât timp trece, de fapt, până la următorul tren? De care timp? Subiectiv sau obiectiv? Suficient încât să îți dai seama că toți acei oameni caută ceva, așteaptă un mijloc de transport care să îi ducă spre un El Dorado propriu, să-i scoată din purgatoriu. Ne urcăm în metrou. Cu toții așteptăm să coborâm la prima stație, dar ușile nu se deschid. O voce răzbate prin difuzoare: “Raiul este închis temporar, Dumnezeu a coborât pe Pământ”.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
