Când totul s-a terminat, când ieși pe ușă cu bocceaua în spate, cocoșat sub reproșuri, ocări și deziluzii, când tot ce a fost frumos este înapoi și timpul nu te lasă să dai rewind, când calci pe stradă și te duci nici tu nu știi unde pentru că nimic nu te așteaptă înainte, tot ce ți-a mai rămas este un gând leneș, singurul, un gând ca un pekinez bătrân căruia îi miroase gura a stârv și care nu mai vede bine și se izbește de pereți. Iar gândul ăsta spune: nerecunoștința este trăsătura dominantă a omenirii. A fi om înseamnă a fi nerecunoscător.
Așa îți spui și privești în gol, ești plin de lacrimi. 65% apă este omul-zice cartea de biologie. Ce nu zice cartea este că apa aia, cele 65 de procente sunt toate lacrimi nevărsate în care plutesc nucleele dezamăgirilor. Dacă te-ai pune acum pe plâns și ai plânge, ai plânge, ai plânge până te-ai deshidrata, tot nu ai reuși să te speli de nerecunoștința cu care ai fost tratat toată viața ta.
Când ai cunoscut-o era nimic. Era un boț de plastilină de care ai tras, pe care l-ai întins și l-ai frecat între buricele degetelor și încet, încet, în 10 ani, ai rotunjit un cap, ai închegat un spirit. Fără tine ar fi murit printr-un șanț, cu o sticlă de trăscău în buzunar și-o țigară lipită de buză. Ai salvat-o, ai spălat-o, ai făcut-o om și ea acum ce-a făcut? A desprins vagonul ei de la locomotiva ta, a scos buloanele și a rămas pe platformă, fluturând din mâini în semn de la revedere. Cine ar mai vrea să o vadă? De fapt întrebarea este: cine ar mai vrea să o vadă vie? Poate moartă, într-un șanț, cu fustele-n cap.
Îți amintești cum îi spunea maică-ta lu taică-tu? ”Fără mine te-ar mânca șobolanii. Fără mine păduchii te-ar mânca.” Întregul regn animal s-ar fi înfruptat din hoitul lui taică-tu, murdarul, bețivul, curvarul. Nerecunoscătorul. Noroc că exista maică-ta. Pe vremea aia nu o înțelegeai. Spuneai că e nebună, că exagerează, că bate câmpii.
Dar, odată cu setul de tacâmuri și fețele de masă, ai plecat de la casa măicuței tale cu zestrea amărelilor care urcă pe gât din crize de dezamăgire.
Iar mama ta le-a moștenit de la mama ei și tot așa, ca un șirag de Maici Superioare legate, de la facerea lumii, cu un lanț gros și vârtos, de date și fapte care atestă fără putință de tăgadă că omul este un animal egoist și nerecunoscător.
Intri în barul ăsta imund, îți iei o bere și te uiți pe geamul murdar al vieții tale, aia care a trecut, care nu mai se întoarce niciodată. Se lasă seara în viața ta, aia care a trecut, e frig și vânt și o muscă se izbește de fereastră. O privești și ți-e milă de tine, îți vine să urli de mila ta. Ai muncit, ai iubit, ai muncit, ai iubit ce-ai muncit și uite acum. Atâta muncă, atâta dragoste, atâta răbdare distruse ca statuia lui Budda de tunurile talibanilor. Talibanei. Femeia care a stat 10 ani lângă tine, dar nu a înțeles niciodată că ea e o operă de artă, este creația ta și că își datorează prezența și succesul ție. Nerecunoscătoarea.
Ești obosit și în față nu-i nimic. În retrovizoare vezi, din ce în ce mai departe, platforma pe care ea stă dreaptă și încă îți face cu mâna. Proasta, zice că vrea să rămâneți prieteni. Cum poți să fii prieten tu-creatorul cu creația ta? Proasta, nu a înțeles nimic. Fără tine o mâncau păduchii, șobolanii o mâncau fără tine. Să vedem cum se va descurca de acum încolo, când lumea întreagă va vedea că, fără tine, e un nimic. E un recipient de plastic, un pet de 4 bani pe care l-ai găsit plin cu țuică de pufoaică, pe care l-ai golit, l-ai clătit și l-ai umplut cu ambrozie.
Ce e aia ambrozie? a întrebat proasta, că de unde să știe ea, doar era un boț de lut, un zăcământ neexploatat și fără conștiință. Ca orice zăcământ, ca orice diamant neșlefuit, nu a căpătat valoare decât prin tine, prin munca ta de 10 ani, 10 ani de dat la pilă, șmirgheluit, ciobit.
Nerecunoștință.
Un scaun scârțâie și, la masa de lângă tine se așază o femeie cu buze albe și subțiate de tristețe și ochi roșii și umflați de plâns. Cere apă, o apă minerală cu gaz. E deshidratată. A plâns juma de corp, a plâns până a scăzut de la mărimea 32 la talie, la 24. A plâns până i-au rămas mari ghetele și acum nu mai ajunge cu picioarele jos, la podea. Atârnă împuținată pe marginea scaunului și cuprinde cu mâinile mici paharul de apă care pare imens, cât o vază.
Din ochi nu îi mai curge nimic. Bea tot, îi face semn chelneriței care se strecoară agilă printre mese și ajunge la ea. Femeia cea mică îi zâmbește și îi spune ”Mulțumesc.”
Ciudat, tu nici măcar nu văzuseși chelnerița până acum.
Pe Raluca o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
