Majoritatea oamenilor își doresc să exceleze. Să fie mai buni, mai deștepți, mai performanți, mai frumoși, celebri, vizionari, într-un cuvânt să devină. Fața nevăzută a lui „a deveni” e, desigur, „încă nu sunt, și sunt nemulțumit cu mine acum” – dar, fiind obturată, e deseori neconștientizată.
La psihologie, fotbal și murături se pricepe toată lumea (ok, la murături se pricep mai puțini), fiindcă a) toți avem o lume psihică personală b) toți am văzut măcar un meci și c) aproape toți am avut măcar o mahmureală.
Pacea lăuntrică, înțelegerea profundă, pătrunderea lumii spirituale, toate astea sunt bune și frumoase până când se transformă într-un bau-bau stilizat, de multe ori desenat de însuși cel speriat. Notând în treacăt faptul că mai întâi se spune că e bine să înveți umilința și să lași în urmă importanța de sine, cum oare poți să ajungi la liniște când tu încă nu ți-ai identificat zgomotul minții? Există vreo scurtătură, te poți băga în față și la coada asta a „devenirii”? Și dacă trișăm, pe cine trișăm? Vreau să spun, cui turnăm minciuna cu „sunt calm și mă simt o parte din universul infinit” când în capul nostru vâjâie rotițe care mai de care mai mundane și mai egoiste? Ar trebui să asistați la o confruntare pe tema „cine are mai multe steliumuri și configurația astrală mai c..ioasă” ca să înțelegeți exact la ce mă refer. De fapt, și așa e simplu: mă refer ipocrizie. În exemplul anterior nu e nicio evoluție, doar că orgoliul a îmbrăcat haine mai vaporoase.
Deși nu e nimic dăunător în dorința de autoperfecționare, presiunea aplicată constant se poate transforma într-o ditamai bâta peste ceafă. Ca să ne simțim mai bine cu noi, îi arătăm cu degetul pe cei care nu sunt suficient de „dezvoltați”. Vechea poveste. Prin comparație, reușești mereu să fii mai bun. Dar la ce bun?
Să ne înțelegem. Eu nu pot ști ce este unitatea până nu am explorat separarea. Intenția, asta e altă poveste. Dacă ne-am născut într-o lume a dualului, înseamnă că trebuie să fie vreun sens în asta. Nu văd de ce să o repudiem din start. Am fi în situația unui om abia coborât din copac, care primește o cremene și o iască, dar el vrea direct laser și telecomandă. Sau friptură.
Cel mai deplasat mi se pare să ai pretenția de a „corecta” pe cineva, fără să ai niciun semnal că acela ar vrea să fie „corectat”. Să vii cu răspunsuri gata preparate prin care să-i amplifici presiunea și frustrările. Să apari, ca un guru binevoitor din norul tău hieratic, și să-l împingi pe bietul nevolnic spre „starea de conștiență” din starea lui de inconștiență. Un înțelept nu cred că ar face asta. Dar tu o faci, fiindcă încă nu ești prea singur că ești înțelept. Dar îți place puterea. Și nu recunoști în ruptul capului că ești departe de a fi un învățător. De fapt, te afli în același cerc vicios al insecurității „devenirii”, și ai găsit un fraier pe care să-l tiranizezi. Știu, fiindcă am fost și de-o parte și de cealaltă a balansoarului.
„Nu sunt de acord cu faptul că nu ești de acord cu cauza mea, ceea ce demonstrază că te înșeli” – sau aroganța maximă a celui grăbit să afirme ca axiome teorii neverificate, în folos propriu. Nici vorbă de dorința de a-l susține pe celălalt. Mai degrabă ocultarea temerii că nu se poate susține pe sine. Dacă experiența e prin excelență personală, devine aproape ilar demersul de a certa pe cineva pentru experiența lui. Personală. Din ce am observat până acum, nimeni nu și-a schimbat viața la comandă. Totul a fost consecință a alegerilor lui. Dacă te erijezi în învățător neinvitat, s-ar putea să te trezești cu un ciomag în cap. Iar celălalt vine cal și pleacă măgar. Un măgar încărcat cu desagii vinovăției. Probabil că fiecare experiență își are timpul ei, pentru fiecare. Unele pot să nu vină niciodată. Probabil că fiecare ajunge sau nu ajunge undeva pe drumul propriu, pe care și-l cartografiază singur. Dar până să putem fi maeștri, mai avem de învățat. Până să putem ști cum să acționăm la nivel subtil, mai avem de observat – la toate nivelurile. Până să ieșim din eroare, mai avem de greșit.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
