Prietena mea, varianta modernă a Veronicăi Micle, era şi ea, ca şi predecesoarea ei, îndrăgostită de un poet, scriitor mai bine zis. Un Escu. Un el, vrednic urmaş al celebrului Emin-escu. Un tip interesant, plin de faţete scriitoriceşti, care mai de care mai complexe şi mai apreciate, mai ales de femei.
Vorbim aici de iubirea ei din mediul virtual, desfăşurată în câţiva ani, pe platforma aceasta socială cu faţă de carte, pe care el s-a dezvoltat într-atât, încât numărul numelor sub care scria era impresionant. Şi al cititoarelor la fel.
Şi ea, Puşa, devenise dintr-o simplă cititoare, pasionată de altfel, o foarte fidelă iubită, virtual vorbind, îndrăgostită tare de omul ei de litere. Se crease între ei o dependenţă destul de serioasă. Spunea ea. O numea iubire. Şi ceea ce se întampla cu ea era tare ciudat. Aşa îşi simţea starea.
Escu, de altfel extrem de talentat şi bine apreciat, dădea dovezi de mare clasă în scris. Nişte declaraţii de te secera instantaneu la nivel de inimă. Ajusese prietena mea să creadă că totul poate fi real.
Şi într-o zi, numai într-una, şi-a propus să îşi confrunte visul cu realitatea.
Însă realitatea, de un verde crud, o ofili brusc. De ce?
Ce făcuse ea? Îl chemase. Iar el nu a venit. Cum să apară un poet? Ce să facă, să coboare din poezie, din carte adică, dintre literele lui? El îşi spunea poveştile de iubire şi îşi cânta idealurile, ca şi Eminescu. În versuri. Acolo, în poeziile şi prozele lui.
Deci, come on, despre ce vorbim aici? Hai să fim serioşi acum!
Dar Puşa, prietena mea, chiar şi-a transformat realitatea în vis. În visul lui, este adevărat. Unul destrămat. Ca să îi spun chiar aşa, pe nume. A dus-o bine de tot de cap, sărăcuţa. Îmi este milă de ea când povestesc. Ea, genul acela romantico-bolnăvicios, care nu are corespondent în viaţa reală, s-a refugiat cu totul în vis. Adică a trecut de partea cealaltă a oglinzii. Pffff…
Puşa, plină de viaţă de obicei, se retrăgea tot mai mult şi mai singură în lumea ei şi tăcea pentru un timp. Şi tăcea, şi tăcea… în fiecare zi mai mult, câte un pic.
Iar când ea tăcea, el îi lăsa impresia ca îi ascultă tăcerea şi începea să plângă de dorul ei, ca să o aducă înapoi. Cred că nu rezista o zi făra ea.
Ce era asta? Ar fi întrebat restul oamenilor normali la minte. Şi cu trăiri pământeşti şi nu cu simţiri virtuale, ca ale lor. Cu ce avem noi de-a face aici? Cu un joc în care poetul nostru are nevoie de iubire susţinută în mod constant de o frumoasă adormită din viaţă şi, implicit, de o sursă de inspiraţie.
Şi poetul meu de care vorbesc îşi administra binişor jocul, la fel de bine cum administra paginile pe care scria.
O făcea pe prietena asta a mea naivă să se îndepărteze de el când dorea şi să revină, la fel. Când dorea el. Cam ca fluxul şi refluxul mării, în funcţie de fazele lunii. Avea nevoie de ea, să ştie că există şi că este tare îndrăgostită de el. Era hrana lui de zi cu zi.
Nu se întâlneau niciodată, evident, decât la linia orizontului gândului şi a Facebookului.
Dar el a convins-o pe ea ca se iubeau aşa de tare, încât ea credea orice vers al lui şi venea sau pleca de câte ori o chema el. Virtual vorbind. Iubirea lui sau visul ei, cine ştie, devenise pentru ea un pansament peste suflet. Aşa l-a şi denumit. Şi un loc plăcut, în care ea s-a şi mutat un timp, vreo doi ani şi mai bine.
Făcuse cu ea o aşa transformare, că Puşa devenise o mare, când liniştită, când neliniştită, şi asta numai din versuri şi muzică. Pe care el, poetul, le folosea cu ea ca limbaj de comunicare şi ca un simbol al iubirii lui faţă de ea.
Ea îi citea scrierile şi se entuziasma de ele, crezând că ele reprezintă chemarea lui. Şi îl aştepta în realitatea ei. Care coincidea, cel mai adesea, cu realitatea ei concretă de dimineaţa, de prânz, de după amiaza sau de seară. Fiecare încercare a ei după ziua aceea a fost făcută în alt moment, cu gândul ca el va apărea cândva. Dar el nu venea. Nu putea, nu voia, nu putea, nu voia… El se juca.
Puşa credea mereu despre el că nu are suficient curaj. Dar, de fapt, totul era doar un joc. Al lui pentru supravieţuirea inspiraţiei, pentru creaţie.
Cu toate acestea, poeziile lui erau aşa de triste şi de pline de regrete, că îţi puteai doar imagina cât de mare trebuie să fi fost joaca asta prostească în inima lui. Sau era doar un fel al lui de a fi, pe care nici chiar eu, ca prietenă comună, nu mi-l pot închipui, doar bănui, după ceea ce vedeam la Puşa. Sau poate chiar ajunsese să o iubească pe fata asta, pe prietena mea, adică pe cititoarea lui.
Un chin permanent şi inutil între dorinţă si respingere. Ce îl făcea pe el să sufere şi să îşi cânte nefericirea în poezii, iar pe ea să îşi mărească diametrul cearcănelor până spre gură. Se crease o punte a suspinelor între ei şi îşi transmiteau stările unul altuia, uite aşa, fară prea mare efort.
Într-o zi, ea nu a mai putut rezista şi a renunţat la această adorare, eu îi spun prostească. În inima şi mintea ei îl simţea foarte asemănator, foarte „ca ea”. Dar, totuşi l-a lăsat acolo, în lumea lui plină de vise mai mult sau mai puţin legate de realitate. Mai mult destrămate. Cred.
Ea, din timp în timp, îl mai priveşte, prin ochiul de sticlă, spart, al platformei virtuale şi chiar se mai gândeşte la el. Şi poate chiar undeva, ascunsă bine în ultima cămară a inimii, îl mai şi iubeşte încă. Dar mai puţin, mai rar şi mai liniştit. A lăsat timpul să se aşeze ca praful pe mobilă. Şi speră că a învăţat să nu mai ia drept chemare fiecare vers citit într-o poezie, indiferent cât de convingator ar fi.
Şi să nu mai fie îndrăgostită atât de nebuneşte, încât să îşi piardă simţul realităţii. Nu de un poet. Asta am înţeles de la ea, asta spun.
Ce s-a întâmplat cu poetul? A găsit o altă cititoare în stele? O altă sursă de inspiraţie? Da, poate, dar niciodată la fel de bună cum a fost ea. Prietena mea. Care a fost rolul ei, până la urmă, în toata povestea asta? Să îl iubească? Să îl inspire?
Şi cum se numea ea?
Cred că Muză…
Guest post by Mara Dumitrescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
