“First cut is the deepest”. Prima tăietură este cea mai adâncă, spune cântecul pe care îl tot fredonez de câteva zile, fie că îl ascult în varianta Rod Stewart, Cat Stevens sau Sheryl Crow. Toţi îmi amintesc de acelaşi adevăr al lumii relaţiilor: când te arzi pentru prima oară, rămân urme adânci. Însă arsă fiind de mai multe ori (de ai spune că sunt un piroman nenorocos) stau şi mă întreb dacă nu cumva tăieturile, arsurile, sunt de fiecare dată la fel de adânci, sau măcar la fel de dureroase…
De ce ar fi mai dureros prima dată când ţi se sfârşeşte o relaţie? Fiindcă nu te aştepţi. Fiindcă nu ai mai trecut printr-un sfârşit până atunci. Pielea îţi era neatinsă, fără semne şi te-a usturat rău tăietura primului cuţit de sfârşit. Apoi, se schimbă lucrurile. Nu mai e doar durerea sau adâncimea tăieturii. E şi frica primei răni, când ai stat şi ai privit neputincioasă hemoragia de sentimente. Când, masochist, ai derulat la nesfârşit toate amintirile prin faţa ochilor minţii şi te-ai întrebat cu disperare: când se va coagula oare totul? Se va înzdrăveni vreodată sufletul acesta şi voi mai fi cine am fost înainte? Dar frică ar trebui să ne fie de altceva. Să nu devenim cinici, rana proaspăt închisă să nu devină un scut de care, vreme îndelungată, să nu poată trece nimeni şi nimic, să nu lăsăm inimile să se pietrifice ori să sece fără şansa unor noi iubiri! Mai bine, lăsaţi rănile să vină la voi!
Nu, nici mie nu îmi place să sufăr, dar îmi place să cred în oameni de fiecare dată la fel. Nu îmi plac sfârşiturile, dar îmi plac fiorii fiecărui început… şi dacă o rană este preţul potenţial pentru fiecare aruncare în neantul acesta al emoţiilor, din care cine ştie cum vei ieşi, atunci îmi voi lăsa inima să fie brăzdată de cicatrici, ca să scrie clar pe ea de câte ori am renăscut naivă, copilă, cu încredere infinită; de câte ori am dat şanse inimii mele să îşi caute o nouă sursă de lumină şi căldură; de câte ori mi-am dat de bună voie inima cu împrumut, chiar dacă îmi mai fusese înapoiată plină de zgârieturi.
Aţi putea spune că omul care s-a fript o dată, trebuie să sufle apoi şi în iaurt. Că nu te poţi pune cu înţelepciunea populară, cumulată, testată, rafinată chiar, de atâtea suflete înaintea ta. Dar eu nu vreau ca o nouă relaţie să mă găsească mai închisă, mai speriată şi mai sceptică, mai dură şi mai prevăzătoare. Fiindcă teama alungă iubirea, cu tot alaiul ei de trăiri extatice, dar şi nevrotice :). Prea multă precauţie poate face ca ritmul inimii să devină monoton, fluturii din stomac să moară de plictiseală, ori ca răbdarea inimii celuilalt să nu fie pe măsura fricii tale.
La fiecare nouă iubire nu vreau să simt că o iau de la capăt, ca un Sisif, care ştie deja că în vârf îl aşteaptă dezamăgirea. Ştiu, fiecare rană e cea mai adâncă, la momentul ei. Dar tocmai acesta este miracolul îndrăgostirii: să poţi lăsa vechile dureri în uitare şi să crezi în imboldul inimii care tânjeşte după bucurie. Şi dacă nu se întâmplă aşa, nu te întreba cu mânie “Cum m-am putut amăgi şi acum? Cum de nu m-am învăţat minte? Cât de fraieră sunt, să cred mereu şi mereu că de data asta, cu siguranţă, va fi altfel?” Gândeşte-te doar la cât de săracă ai fi fost fără. Aşa, ai avut curajul să încerci din nou şi ţi-ai dat voie să simţi. Adică, să trăieşti. So, if you want I’ll try to love again…
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
